Firmament întunecat

ElZap

A mai căzut o stea.


De la un timp, stelele se grăbesc să se desprindă de pe cerul nostru şi noi nu găsim ce să punem în locul lor. Nu se mai nasc alte stele, iar icoana stelei ce-a murit se stinge şi ea odată cu visele noastre.

Poate pentru că nimic nu mai semănă cu anii de liceu. Nici chiar anii de liceu.



Nu mai există secrete, care să fie “numai ale noastre”, despre care să şuşotească toţi colegii şi mai ales colegele. Au dispărut privirile care să se topească unele în altele, privirile acelea care se caută cu înfrigurare, încercând să ghicească ce va urma.

Acum lumea este mult mai pragmatică. Tinerii, chiar şi tinerii, ştiu unde vor să ajungă şi nu se încurcă în poezie, nici în emoţii, trăiri şi alte treburi învechite, de care au auzit poate doar de la bunici. Pentru mulţi, nu există acea primă clipă în care o mână a atins-o pe alta.

Trăim o epocă hard. Toţi vor să ajungă cât mai repede la capătul drumului, uitând că tocmai drumul este cel ce dă farmec vieţii. Simţurile sunt biciuite cu bestialitate, pentru a scoate din ele emoţii ce refuză să se arate.







Şi fiindcă toate lucrurile astea mărunte, fragile şi efemere, de care ne amintim însă în fiecare noapte, au plecat, stelele ce priveau la ele mirate s-au hotărât că nu mai trebuie să stea degeaba pe firmament. Ele pleacă discret spre altă lume. Poate pentru a o căuta pe zâna pădurilor.