ElZap
E greu de descris acest gen de prădător, care-şi caută victimele în jungla umană. În jungla despre care am o vagă bănuială că tot el a creat-o, ca un fel de haos controlat. Controlat de el, desigur, în acelaşi mod în care păianjenul îşi ţese plasa.
E greu, nu pentru că nu ar avea un număr de caracteristici definitorii, ci pentru că e imposibil să fii crezut de cei ce te ascultă.
Dacă dintr-un banc de piranha mai ai încă o infimă şansă să scapi viu, dint-o haită încropită din această specie vorace n-ai nici cea mai mică şansă.
Absolut niciuna.
Analfabet, tupeist, şmecher de şmecher, prost de nevoie, ciolănarul este gata să topească cu privirea până şi cutia milei. Mai ceva decât ar putea-o face un aparat de sudură. Când îşi face apariţia, până şi calicii o iau la fugă ca potârnichile, de teama de a nu fi jumuliţi de acest individ veşnic nesătul.
Când îl ai tovarăş de drum, este recomandat să ţii privirea aţintită la mâna lui afundată în buzunar. Fii sigur că mâna aceea mângâie lama unui şiş, de care el nu se desparte niciodată. Unealta asta are vârful îndreptat împotriva ta.
Când e încolţit, ciolănarul îşi mişcă ţeasta lui imensă, asemenea unui bou pus în jug. Privirea lui, la fel de leneşă precum îi este şi mintea, urmează capul cu o oarecare întârziere.
Câtă vreme există pradă pentru fiecare ciolănar, această specie trăieşte într-o armonie greu de imaginat. Problema apare abia atunci când prada se împuţinează. Ciolănarul pipăie cu privirea beregata tovarăşului de luptă.
Ciolănarul, prin definiţie n-ar mamă n-are tată, taman ca puiul de cuc. Dacă are, el se gândeşte cum e mai bine să-i valorifice. Pe vremea când se mai vânau ciolănarii care se căţăraseră mult prea sus faţă de meritele pe care le posedau, se vorbea de un ciolănar din ăsta, ce-l dăduse-n gât pe tac’su cum că ar fi fost legionar. Bietul om, a înfundat puşcăria, fără să ştie ce-s ăia legionari, însă mândru de isprava lui fi’su.
Din recuzita ciolănarului nu lipseşte nimic. Vrăjitoarele câştigă un ban, aducând cu ele cruci măsluite, haidamacii sunt căraţi de colo-colo cu maşinile pentru a băga frica în cei ce ar dori să fure o bucăţică de ciolan.
Norocul nostru al celorllţi, vine din faptul că ciolănarul are şi el un alt ciolănar deaupra lui. Unul mai mare? Eu nu cred. Cred că e unul foarte mic.
Aşa zice Macedonsky.
În noaptea aia de noiembrie. Parcă.
E greu de descris acest gen de prădător, care-şi caută victimele în jungla umană. În jungla despre care am o vagă bănuială că tot el a creat-o, ca un fel de haos controlat. Controlat de el, desigur, în acelaşi mod în care păianjenul îşi ţese plasa.
E greu, nu pentru că nu ar avea un număr de caracteristici definitorii, ci pentru că e imposibil să fii crezut de cei ce te ascultă.
Dacă dintr-un banc de piranha mai ai încă o infimă şansă să scapi viu, dint-o haită încropită din această specie vorace n-ai nici cea mai mică şansă.
Absolut niciuna.
Analfabet, tupeist, şmecher de şmecher, prost de nevoie, ciolănarul este gata să topească cu privirea până şi cutia milei. Mai ceva decât ar putea-o face un aparat de sudură. Când îşi face apariţia, până şi calicii o iau la fugă ca potârnichile, de teama de a nu fi jumuliţi de acest individ veşnic nesătul.
Când îl ai tovarăş de drum, este recomandat să ţii privirea aţintită la mâna lui afundată în buzunar. Fii sigur că mâna aceea mângâie lama unui şiş, de care el nu se desparte niciodată. Unealta asta are vârful îndreptat împotriva ta.
Când e încolţit, ciolănarul îşi mişcă ţeasta lui imensă, asemenea unui bou pus în jug. Privirea lui, la fel de leneşă precum îi este şi mintea, urmează capul cu o oarecare întârziere.
Câtă vreme există pradă pentru fiecare ciolănar, această specie trăieşte într-o armonie greu de imaginat. Problema apare abia atunci când prada se împuţinează. Ciolănarul pipăie cu privirea beregata tovarăşului de luptă.
Ciolănarul, prin definiţie n-ar mamă n-are tată, taman ca puiul de cuc. Dacă are, el se gândeşte cum e mai bine să-i valorifice. Pe vremea când se mai vânau ciolănarii care se căţăraseră mult prea sus faţă de meritele pe care le posedau, se vorbea de un ciolănar din ăsta, ce-l dăduse-n gât pe tac’su cum că ar fi fost legionar. Bietul om, a înfundat puşcăria, fără să ştie ce-s ăia legionari, însă mândru de isprava lui fi’su.
Din recuzita ciolănarului nu lipseşte nimic. Vrăjitoarele câştigă un ban, aducând cu ele cruci măsluite, haidamacii sunt căraţi de colo-colo cu maşinile pentru a băga frica în cei ce ar dori să fure o bucăţică de ciolan.
Norocul nostru al celorllţi, vine din faptul că ciolănarul are şi el un alt ciolănar deaupra lui. Unul mai mare? Eu nu cred. Cred că e unul foarte mic.
Aşa zice Macedonsky.
În noaptea aia de noiembrie. Parcă.
Radiografie, nu portret de ciolănar, făcut-ai!
RăspundețiȘtergere...şi tot am o obiecţie: nu cred că e prost de nevoie. Cred că e prost de-a binelea, dar când simte că trebuie să se-ncovoaie, pupând inelul stăpânului care-l hrăneşte, ca să ia porţie dublă, dacă trebuie, se dă mai prost decât este.
Mai tii minte ElZap, cum sambata trecuta -cred- dulaii flamanzi au hacuit o caprioara... undeva in muntii nostri ('aur poarta')!
RăspundețiȘtergereanca mica
@renata
RăspundețiȘtergereHabar n-am ce-am făcut. A ieşit ce-a ieşit. E ca la fotograf. Nu iese ce ar vrea fotograful, ci iese ce-a fost cel fotografiat.
Proştii sunt o categorie cu totul specială. Niciun prost nu moare de prostie, dovadă că nu există o prostie absolută.
Prostia parţială e, de cele mai multe ori, compensată de un soi aparte de şmechereală, ce-i permite oricărui prost să evolueze.
@anca mică
RăspundețiȘtergereŞtii cum e cu dulăii ăştia?
Întăi e rândul căprioarei.
Apoi vine rândul dulăilor. Vânătorul ce treabă are?
Pe urmă vine rândul vânătorului.
Fiecare strat în biotop, este creat de stratul anterior.
Uite, la asta nu mă gândisem.
RăspundețiȘtergereCă iese ce e cel fotografiat....
Ceea ce tu numeşti şmechereală, eu numesc o viclenie de autoconservare.
Nu cred că schimbă mult dateloe problemei.
@renata
RăspundețiȘtergereDatele problemei nu le schimbă, dacă ne referim la el.
Datele problemei se schimbă atunci când constatăm că răul învinge.