Postări
ElZap
Nimic nu-i mai tentant pentru biata trestie gânditoare, decât descoperirea unor trucuri prin care să-şi facă viaţa mai uşoară.
Pe rând le-a învăţat pe toate. Până ce a reuşit să producă un talmeş-balmeş greu de îngurgitat.
Aşa a învăţat cum se poate căra apa cu ciurul, cum se caută acul în carul cu fân, cum poate gândi cu picioarele şi multe alte născociri, care de care mai trăsnite.
Dintre toate descoperirile noastre năstruşnice, nimic nu se poate compara însă cu „gânditul cu placarda”, adică acel mod de a ne face auziţi, reproducând cuvinte, propoziţii, sau fraze întregi citite de pe un prompter invizibil. Uneori nici nu mai contează cine a fost cel care a scris textul, sau motivele pentru care l-a scris.
De ce o facem?
Poate că doar de frică. Simţim că prea tăcem, în timp ce alţii prea vorbesc. Atunci zărim în apropiere colacul de salvare. Repetăm ce a spus antevorbitorul nostru. Uneori mai adăugăm mici înflorituri, care fac din „vorbăria noastră ecou” un fel de „discurs personalizat”. Totul seamănă cu acele jocuri, în care piesele de domino se pun în mişcare, folosind ca resursă echilibrul instabil ce-l conţine fiecare. Fiecare din ele. Fiecare din noi. Unul, doar unul singur ştie că trebuie să pună în mişcare acest mecanism diabolic. O face. Restul se derulează de la sine. Ar fi suficient un mic impuls invers şi toată această mişcare ameţitoare s-ar opri. Cel mai adesea nu vine.
Alteori, o facem pentru a fi în ton cu moda. Adică doar aşa ca să putem fi văzuţi şi noi în corul şcolii. Toată lumea se raliază noului curent. Un fel de fluviu ce duce cu el frunze moarte. Nimeni nu doreşte să nu fie trendy. Parcă mai contează că partitura e plină de greşeli? Aiurea!! Eşti mai în siguranţă dacă evoluezi într-o orchestră, chiar dacă toţi instrumentiştii sunt morţi. Ai un ciudat sentiment de siguranţă pe care ţi-l dă umărul vecinului tău defunct.
De ce o facem?
Ar fi multe alte mii de motive, pe care le-am putea înşira aici. La ce am face-o.
Contează doar că o facem.
Contează doar faptul că scrisul de pe placardă devine murmur, ajungând în final un amestec de sunete discordante.
O placardă sonoră.
Nimic nu-i mai tentant pentru biata trestie gânditoare, decât descoperirea unor trucuri prin care să-şi facă viaţa mai uşoară.
Pe rând le-a învăţat pe toate. Până ce a reuşit să producă un talmeş-balmeş greu de îngurgitat.
Aşa a învăţat cum se poate căra apa cu ciurul, cum se caută acul în carul cu fân, cum poate gândi cu picioarele şi multe alte născociri, care de care mai trăsnite.
Dintre toate descoperirile noastre năstruşnice, nimic nu se poate compara însă cu „gânditul cu placarda”, adică acel mod de a ne face auziţi, reproducând cuvinte, propoziţii, sau fraze întregi citite de pe un prompter invizibil. Uneori nici nu mai contează cine a fost cel care a scris textul, sau motivele pentru care l-a scris.
De ce o facem?
Poate că doar de frică. Simţim că prea tăcem, în timp ce alţii prea vorbesc. Atunci zărim în apropiere colacul de salvare. Repetăm ce a spus antevorbitorul nostru. Uneori mai adăugăm mici înflorituri, care fac din „vorbăria noastră ecou” un fel de „discurs personalizat”. Totul seamănă cu acele jocuri, în care piesele de domino se pun în mişcare, folosind ca resursă echilibrul instabil ce-l conţine fiecare. Fiecare din ele. Fiecare din noi. Unul, doar unul singur ştie că trebuie să pună în mişcare acest mecanism diabolic. O face. Restul se derulează de la sine. Ar fi suficient un mic impuls invers şi toată această mişcare ameţitoare s-ar opri. Cel mai adesea nu vine.
Alteori, o facem pentru a fi în ton cu moda. Adică doar aşa ca să putem fi văzuţi şi noi în corul şcolii. Toată lumea se raliază noului curent. Un fel de fluviu ce duce cu el frunze moarte. Nimeni nu doreşte să nu fie trendy. Parcă mai contează că partitura e plină de greşeli? Aiurea!! Eşti mai în siguranţă dacă evoluezi într-o orchestră, chiar dacă toţi instrumentiştii sunt morţi. Ai un ciudat sentiment de siguranţă pe care ţi-l dă umărul vecinului tău defunct.
De ce o facem?
Ar fi multe alte mii de motive, pe care le-am putea înşira aici. La ce am face-o.
Contează doar că o facem.
Contează doar faptul că scrisul de pe placardă devine murmur, ajungând în final un amestec de sunete discordante.
O placardă sonoră.
De fiecare dată când scrii un text ca ăsta, am tendinţa să aflu la ce anume EXACT faci aluzie. Între timp m-am mai învăţat cu stilul. Nu mai caut trimiteri "personalizate". Ştiu că va fi un text de actualitate şi peste o lună, şi peste un an... ba chiar mai mulţi.
RăspundețiȘtergereCeea ce, în mod normal, trebuie să ne pună pe gânduri.
Principiul Dominoului...
@renata
RăspundețiȘtergereNu contează la ce fac aluzie.
De fapt, lucrurile se întâmplă la fel de când lumea.
Nu s-a inventat ieri lozinca (plancarda). De mii de ani, oamenii îşi dau unul altuia în cap cu pancarte luate de la recuzita istorie.
Sunt mii de exemple. Am evita exemplele, deşi am fost tentat să dau câteva. A procedat aşa, fiind sigur că unii vor culege din viaţă mult mai multe exemple decât aş putea să aduc eu aici.
De ce să ne ascundem după pancarte?!