Postări
ElZap
O chestie extrem de simplă. Banală chiar.
Probabilitatea presupune examinarea unui număr imens de cazuri. Cu cât numărul acesta este mai mare, cu atât probabilitatea este „mai riguroasă”. Aruncăm cu banul. Dacă aruncăm de două ori, este posibil să obţinem stema de fiecare dată. Posibil, dar nu sigur. Dar dacă aruncăm de două miliarde de ori? Ei bine, atunci posibilitatea asta este o utopie. O utopie, dar o şansă. Infimă. Incredibil de mică. Cineva (George Gamow) spunea că o maimuţă, dacă ar apăsa la întâmplare pe tastele unei maşini de scris, ar putea să… scrie opera lui Shakespeare. Toată. Exact ca el.
Există însă un alt aspect, ce nu mai ţine de probabilităţi. El ţine de o confuzie voită.
Probabilitatea ca un locuitor al oraşului dumneavoastră, luat absolut la întâmplare, să îşi sărbătorească ziua de naştere pe 14 februarie, este aproape egală cu 1/365. Adică circa 0,273972603 %!!! Asta presupunând că locuiţi într-un oraş ce are câteva zeci de mii de suflete.
Şi totuşi…
Avem o certitudine, când afirmăm că astăzi, pe 14 februarie, un om îşi serbează ziua de naştere. Există un om, dintre cei mulţi. Nu avem decât să folosim principiul sertarelor, de care am vorbit cândva. Ba chiar, la cele două milioane de suflete ale iubitei noastre capitale, astăzi îşi sărbătoresc ziua de naştere nu mai puţin de 5000 de concitadini. Cu certitudine. Probabilitate 100%!!!
De ce am ales să scriu despre această ciudată confuzie? Pur şi simplu pentru că în mass-media se operează cu ea.
Vrei să dovedeşti că în Bucureşti locuiesc numai oligofreni? Desigur, tu ştii că procentul acestora este mult sub 1 la sută. Chiar şi aşa, nu este greu să găseşti în oraşul nostru iubit circa 100 de oligofreni. Asta ar însemna cam 0.00005 procente. Infim o să spuneţi. Suficient ca „să dovedim” că în Bucureşti trăiesc doar oligofreni. Totul e să-i aduci la una din televiziunile cu care ne-a fericit democraţia noastră originală. Originală, care nu dă seama în faţa nimănui. Nici măcar în faţa telespectatorilor. Pe care îi minte statistic.
Ieri mă uitam pe unul din cele mai onorabile canale de televiziune. O emisiune despre oamenii din România. Concluzia? Dezastru. Peste tot doar oligofreni, oameni sângeroşi, etc. etc.
Dacă am fi vorbit despre miile de tineri care au câştigat olimpiade, la care s-au confruntat cu inteligenţele planetei?
Dacă. Nu asta a interesat. A interesat procentul de handicapaţi din România. S-a reuşit.
Printr-un truc banal.
Dacă ne-am screme puţin, am reuşi să dovedim că în America trăiesc numai şi numai hotentoţi. Sau Khoikhoi. Sau om-om (pluralul de la om, după cum bine se înţelege). Sau Bushmen. Sau Bush-mani.
Totul e să ne scremem.
O chestie extrem de simplă. Banală chiar.
Probabilitatea presupune examinarea unui număr imens de cazuri. Cu cât numărul acesta este mai mare, cu atât probabilitatea este „mai riguroasă”. Aruncăm cu banul. Dacă aruncăm de două ori, este posibil să obţinem stema de fiecare dată. Posibil, dar nu sigur. Dar dacă aruncăm de două miliarde de ori? Ei bine, atunci posibilitatea asta este o utopie. O utopie, dar o şansă. Infimă. Incredibil de mică. Cineva (George Gamow) spunea că o maimuţă, dacă ar apăsa la întâmplare pe tastele unei maşini de scris, ar putea să… scrie opera lui Shakespeare. Toată. Exact ca el.
Există însă un alt aspect, ce nu mai ţine de probabilităţi. El ţine de o confuzie voită.
Probabilitatea ca un locuitor al oraşului dumneavoastră, luat absolut la întâmplare, să îşi sărbătorească ziua de naştere pe 14 februarie, este aproape egală cu 1/365. Adică circa 0,273972603 %!!! Asta presupunând că locuiţi într-un oraş ce are câteva zeci de mii de suflete.
Şi totuşi…
Avem o certitudine, când afirmăm că astăzi, pe 14 februarie, un om îşi serbează ziua de naştere. Există un om, dintre cei mulţi. Nu avem decât să folosim principiul sertarelor, de care am vorbit cândva. Ba chiar, la cele două milioane de suflete ale iubitei noastre capitale, astăzi îşi sărbătoresc ziua de naştere nu mai puţin de 5000 de concitadini. Cu certitudine. Probabilitate 100%!!!
De ce am ales să scriu despre această ciudată confuzie? Pur şi simplu pentru că în mass-media se operează cu ea.
Vrei să dovedeşti că în Bucureşti locuiesc numai oligofreni? Desigur, tu ştii că procentul acestora este mult sub 1 la sută. Chiar şi aşa, nu este greu să găseşti în oraşul nostru iubit circa 100 de oligofreni. Asta ar însemna cam 0.00005 procente. Infim o să spuneţi. Suficient ca „să dovedim” că în Bucureşti trăiesc doar oligofreni. Totul e să-i aduci la una din televiziunile cu care ne-a fericit democraţia noastră originală. Originală, care nu dă seama în faţa nimănui. Nici măcar în faţa telespectatorilor. Pe care îi minte statistic.
Ieri mă uitam pe unul din cele mai onorabile canale de televiziune. O emisiune despre oamenii din România. Concluzia? Dezastru. Peste tot doar oligofreni, oameni sângeroşi, etc. etc.
Dacă am fi vorbit despre miile de tineri care au câştigat olimpiade, la care s-au confruntat cu inteligenţele planetei?
Dacă. Nu asta a interesat. A interesat procentul de handicapaţi din România. S-a reuşit.
Printr-un truc banal.
Dacă ne-am screme puţin, am reuşi să dovedim că în America trăiesc numai şi numai hotentoţi. Sau Khoikhoi. Sau om-om (pluralul de la om, după cum bine se înţelege). Sau Bushmen. Sau Bush-mani.
Totul e să ne scremem.
Printr-o ciudata analogie a mintii mele, deloc labirintice... daca extrapolez ce spui tu ElZap, referitor la ciocnirea inteligentei romanesti cu cea mondiala si daca nu nesocotim performantele ei, ale olimpicilor romani- vezi bine- rezulta asadar ca Lumea e plina de oligofreni! Ceea ce nu e o utopie, din pacate:-)
RăspundețiȘtergereAstept confirmarea logicii mele proaspete, phuuu
anca mica
Da văd că munceşti azi, nu glumă!
RăspundețiȘtergereAm multe de mârâit aici...
Televiziunile aşa susţin, că se vând bine beţivi, handicapaţi, aurolaci, bătăi în stradă, nunţi de cocalari, femei prost îmbrăcate dar sumar, silicon şi unghii de două ori mai lungi ca ultima falangă, ţigani şi manelişti, mahala şi uitat prin gaura cheii.
Uită să spună însă cât de redusă şi uniformă e oferta lor.
Ca şi cum pe meniul restaurantelor ar fi doar două feluri de mâncare, spanac şi urzici, şi dacă mai mult de 50% preferă între nutreţurile astea două spanacul, rezultă că suntem un popor mare mâncător de spanac. Pot să formulez: mai mult de jumătate din populaţie preferă spanacul. Şi nu mint. Nimeni nu întreabă faţă de ce alte opţiuni, preferă spanac?
Pe altă parte, televiziunile care nu se vor comerciale, ştiu că nu se uită nimeni la ele şi fac emisiunile de mântuială, în dorul lelii, ştiind că oricum n-au spectatori şi banii vin de sus.
Mă abţin să zic iar că, peste tot acest mecanism, tronează dorinţa de-a ni se uniformiza gusturile, gândurile, formula după care putem fi satisfăcuţi cât mai ieftin şi cât mai mulţi, ca să putem fi previzibili, uşor de controlat, că dau în teorii conspiraţioniste...
@anca mica
RăspundețiȘtergereNu cred că lumea e plină de oligofreni, că de-ar fi aşa, oligofrenii ar ajunge oameni perfect normali.
Putem face însă ca o parte ai ei să pară astfel.
Cât despre olimpici, ei pot fi puşi la socoteală sau nu. Depinde ce adună, ca să obţinem orice rezultat îl dorim.
@renata
RăspundețiȘtergereÎntr-un restaurant, clienţii mănâncă ceea ce li se oferă. Cam aşa e şi cu televiziunile.
Cu o probabilitate aproape de 100%, putem găsi 1000 de oameni ce preferă spanacul, dar asta nu înseamnă că din 10.000.000 de oameni 100% preferă spanacul.
Cam asta e jongleria cu care se operează.
Una e să existe un om care să... şi alta e ca oricare om să...
Cât despre programele televiziunilor... este clar că un om e tentat să urmărească un cancan ieftin, cel puţin pentru că poate fi digerat uşor.
Cu femei de genul de care vorbeşti, ele atrag marea masă în primul rând pentru că o provoacă.
Dacă sunt lăsate în pace, se ofilesc singure.
Stiam eu ca nu am inteles. Bine.
RăspundețiȘtergereanca mica
@anca mica
RăspundețiȘtergereEu cred fiecare poate avea un punct de vedere, cu condiţia să accepte confruntare cu alte puncte de veder.