Mai bine prost împreună cu partidul decât deştept împotriva lui

ElZap

Habar n-am cât de deşteaptă este Ecaterina Andronescu.

Am însă o vagă bănuială că e cu ceva mai deşteaptă decât mulţi politicieni puşi pe făcut gargară cu zeamă de prostie.

Am o vagă bănuială că prin ceea ce a făcut în ultimele zile, a zgândărit furnicarul infect al celor puşi pe făcut bani pe seama prostiei şi a lenei loazelor, ce doar pretind că au terminat un liceu şi sunt dornici să fie musai studenţi.

De fapt ce a făcut doamna ministru aşa grav? A arătat cu degetul spre Universitatea Spiru Haret, acest colos care are peste 300000 de studenţi, cam de cincisprezece ori mai mulţi studenţi decât Universitatea Harvard. Două treimi din studenţii acestei ţări sunt studenţi la Spiru. Un imens aspirator de prostie şi poate şi de bani.

Acest colos, am impresia că este pe primul loc în lume, dacă ne luăm după numărul de studenţi, în timp ce nicio universitate din România nu se află printre primele 500 de universităţi din topul Shanghai.

Orice neisprăvit, care a terminat gâfâind o biată şcoală de arte şi meserii, care abia sloveneşte un text, se repede în braţele acestui mamut care îi înşfacă ca un nesătul plicul cu bani, îi bagă în teşchereaua lui soioasă, promiţându-i, ba chiar oferindu-i în schimb o diplomă.

Nu ne îmbătăm cu apă chioară, crezând că este unicul rău al învăţământului din România. Poate că lupta se dă tocmai pentru a lăsa o bucată de caşcaval şi altor universităţi de acelaşi nivel profesional. Şi numărul acestora nu este mic.

Toată lumea însă se aştepta ca să se spargă buboiul, odată cu ieşirea la rampă a doamnei ministru.

Toată lumea se aştepta ca degetul arătător al ministrei să se îndrepte şi spre alte “particulare” de-astea, ba chiar şi spre unele universităţi, academii, şi alte tâmpenii cu blazon de stat sau particular.

Toată lumea se aştepta să se pună ordine în liceele acelea care, urmând exemplul particularelor, oferă diplome de bacalaureat livrate direct la domiciliu, făcând să crească masa critică a analfabeţilor cu diplomă.

Toată lumea se aştepta să se termine odată cu umilirea unui număr din ce în ce mai mic de elevi şi studenţi, care chiar învaţă pe bune, dar se văd descurajaţi de succesurile colegilor lor tâmpi şi leneşi ajunşi peste noapte unde nici nu te-ai gândi.

N-a fost să fie aşa. Un monstruos mecanism s-a mobilizat întru apărarea prostiei naţionale. Acum acest mecanism atacă în glisadă, din toate părţile. El îşi apără cu disperare beizadelele, pe care nu a reuşit să le convingă că şcoala e mai folositoare decât cârciuma, că se poate câştiga o diplomă în mod cinstit.

Lumea acesta de grotă urlă, asemenea unui animal de pradă rănit, fără să-i pese că prin deciziile pe care le influenţează aruncă în haos atât de puţinul învăţământ ce ne-a mai rămas. Mare parte a ceea ce numim noi învăţământ este de fapt o afacere spurcată.

Prostănacii produc la rândul lor alţi prostănaci.

Un fel de partid unic, cu ramificaţii invizibile în toate partidele de stânga, dreapta şi retur, şi-a aliniat batalioanele de asalt pentru atac. Mâine vom vedea cum ultima redută a învăţământului românesc se va prăbuşi cu zgomot, iar prin praful acestei măreţe victorii, va mărşălui victorioasă mulţimea de prostănaci.

La capătul acestui marş măreţ, va răsuna poate Gaudeamus Igitur, cântat în playback de generaţia dezastrului total. Bănuiesc că de gâtul lor va atârna o diplomă pe care va scrie un text, pe care posesorii nu vor putea să-l înţeleagă. Poate nici nu vor fi în stare să-l citească.

Frunza

ElZap

A căzut o frunză…



Ne înduioşăm de câte ori vedem o frunză ce se leagănă şi alunecă alene, pentru a se aşeza peste alte frunze unde se va transforma alături de aceste surate în compost şi apoi în gunoi.

Copacii însă ştiu ce fac. Atunci când iarna le ameninţă existenţa, ei se lasă goliţi de podoabele cu care se mândreau până mai ieri. În unele ţări se zice că arborii îşi leapădă frunzele chiar şi în plină vară, doar pentru că nu au destulă hrană pentru a le sătura. Copacii trebuie să se sature întâi ei. Ei şi întreaga lor încrengătură genealogică.

Cine priveşte la frunza ce cade n-are timp să se gândească la copacul perfid care a lepădat-o. Ei bine, copacul acela rămâne, nu doar pentru a înfrunta un viscol nemilos, ci pentru a da naştere în primăvară la alte şi alte frunze. Cu ele va lua ochii prostimii. În bucătăriile lor îşi va prepara hrana lui cea de toate zilele. Nesătulă fiinţă mai e şi copacul acesta!

Putea să cadă şi o pară. Para aia putea fi chiar şi mălăiaţă, atâta vreme cât un Nătăfleaţă, multiplicat în mii de exemplare, stă cu gura căscată privind la para ce i se pare că va cădea fix în gura lui. Calculul probabilităţilor ne arată că şansa ca gura unui anume Nătăfleaţă, să se umple de carnea zemoasă a perei căreia i s-a dat drumul din pom, este teoretic nulă, cum nul este şi va fi mereu domnul Nătăfleaţă.

Şi cum ar putea el să prindă para în gura lui căscată, când el stă la televizor ca să vadă căderea ei virtuală? Că să o prinzi e nevoie să fii la locul potrivit, la timpul potrivit, sub părul potrivit. Altfel rămâi doar un biet gură-cască în faţa unui tub catodic, LCD, LED, sau plasmă, de îţi simţi gura cum îţi lasă apă. Şi ca să fii în locul definit de atâtea coordonate, într-un spaţiu euclidian n-dimensional, cu însuşi acest n el însuşi o necunoscută pe care trebuie să o extragi dintr-o spurcată ecuaţie, trebuie să beneficiezi de informaţie. De pont, ca să nu ne băgăm în spaţiile fuzinale ale lui Lotfi Zadeh, pentru care singurul lucru clar e că totul e vag.

Să ne întoarcem la frunza noastră, care tocmai a căzut, lăsând para în seama celor mai şmecheri ca noi.

Frunza, a fost prima ţesătură cu care primul om, şi o ţâră mai pe urmă prima femeie, şi-au acoperit ruşinea. De câte ori privesc o frunză, mă gândesc la primul om.

Primul om din Eden, că nu vreau să se înţeleagă altceva.

Oare care este ruşinea pe care a acoperit-o el, cu frunza care tocmai a căzut? Întrebare retorică desigur, că nu avem noi atâtea frunze câte lucruri ruşinoase am avea a le acoperi la primul om (din Eden!?).

Şi fiindcă despre frunzele căzute numai de bine, pe mine mă sperie, nu atât copacul, pe care până una alta ar putea să-l smulgă din rădăcini chiar şi un vânt neisprăvit.

Pe mine mă sperie codrul care se întinde necunoscut în faţa mea. Codrul ăsta mă umple de groază, pentru că seamănă al dracului de mult cu miceliul, despre care am avut neobrăzarea să vă reţin atenţia cu ceva timp în urmă, ba mai mult, el adăposteşte la umbra lui nenumărate reţele de miceliu ce comunică misterios între ele, ale unor ciuperci în cele mai multe cazuri otrăvitoare.

Codrul ăsta, e locul în care lotrii ies pe înserate la drumul ascuns, pentru ca spre dimineaţă să apară curaţi ca lacrima, sau curăţaţi de maeştri specializaţi în treburi de înălbire a rufelor şi a banilor, ca mai apoi să se metamorfozeze în gingaşi Mecena, cărora lumea bună le va săruta dreapta în speranţa că ea se va deschide şi va da drumul la câţiva arginţi.

La umbra acestui codru îşi ţes plasele lor veninoase tot felul de paingi, pentru a prinde musculiţele prostuţe sau muscoii care se cred elicoptere de atac.

Şi totuşi… De ce a căzut frunza? Să fie copacul chiar atât de nerecunoscător? Să fie asta o învăţătură de minte pentru toţi cei ce ţin să joace rolul de frunză, în piesa dezastrului programat?

Ce spune copacul? Copacul nu spune nimic despre mlădiţele pe care le aruncă prin noile capitale ale Europei?

Penibil copac.

Să ne fi adăpat dintr-un secol de minciună?

ElZap

Este infinit mai uşor să construieşti o minciună decât să dai de urma adevărului.

Cu atât mai greu este a alege după un secol şi ceva dintr-o mulţime de adevăruri relative, poate chiar minciuni, ţesute cu migală pentru a se ajunge la un anumit scop, adevărul care aproximează cel mai bine o situaţie concretă, ce numai vagă nu a putut să fie.

Dacă putem neglija cu o indiferenţă trândavă, istorisiri minore despre persoane la fel de şterse, nu putem să nu luăm în considerare, măcar ca ipoteze, variante ale unor unor relatări, cănd este vorba de Eminescu.

Poate şi numai pentru faptul banal, că am înghiţit o sumedenie de istorioare ce nu se potrivesc unele cu altele.

De ce nu am asculta şi alte opinii?

Saule Saule quid me persequeris

ElZap

Băi, nemernicilor, îmi încep epistola către voi în latina vulgară, că nici nu meritaţi mai mult. În plus am vrut şi eu să mă dau mare, cum vă daţi voi toţi aceşti „scârţa-scârţa pe hârtie” lihniţi de foame.

Păi voi n-auzirăţi ce-a spus marele Octave Mirbeau? Vă spun eu ce-a spus. El a zis că “Les affaires sont les affaires”, sau cam aşa ceva. Aşa!

Acum să vă explic eu cum vine treaba asta. Vine cam aşa: bagi banu’ şi scoţi banu’.

Ce dacă afacerea mea este una politică? Asta nu-i afacere? Este. Ce vroiaţi, să mă fi băgat în afaceri cu berbecuţi, sau cu traficul de barabule? Eu mă pricep la dat din gură şi aici m-am băgat. Eu m-am băgat la ameţit oameni, că la asta mă pricep. Ăia de vând iarbă, nu-i ameţesc pe oameni? Îi ameţesc. Nu se zice că fac şi ei afaceri? Ba bine că nu. Toţi ăştia bagă un ban şi scot mai mulţi bani.

Eu dacă am băgat un ban, nu trebuie să mă aleg şi eu cu ceva acolo? Cum să scot eu un ban, dacă voi staţi şi mă pândiţi mai ceva decât pe cel mai ordinar infractor?

Voi ştiţi câţi bani am băgat eu ca să ajung un biet ministru? Vedeţi că n-aveţi habar? Eu nu trebuie să scot banii ăştia de undeva?
M-am apucat şi eu să tocmesc nişte lăutari care să le cânte unor zvăpăiaţi. Ce dacă le-am dat şi eu acolo cam de zece ori mai mult decât primeşte unul ce montează un spectacol de operă? Ce fac lăutarii ăştia nu tot un fel de operă? Ba e chiar o capodoperă. Dacă nu credeţi ce vă spun eu, s-o întrebaţi pe Bahmu. O găsiţi pe canal. Pe canal D. Cu tot cu maneliştii minune.

Ce e mai important şi mai important, e că dacă m-aş băga la operă, eu ar trebui să dau, dar de luat îndărăt n-aş mai lua. Luatul e sufletul oricărei afaceri, ca să ştiţi şi voi.

Credeţi că e la fel de simplu ca cu prurarul? Nu e. Nici acolo nu e simplu, după cum aţi putut constata cu urechile voastre.

Şi-apoi ce v-a căşunat pe mine? De ce nu v-a căşunat pe Căpşuneanu? El nu face afaceri? Ziceţi că nu le amestecă cu politica. S-o spuneţi asta lui Mutu, nu mie, care le ştiu astea din interior nu ca voi din afară.

Nu vă e milă de mine, să mă vedeţi şi ministru şi cu banii luaţi, şi… că multe nu ştiţi voi. Na, că era să mă ia gura pe dinainte.

N-ar fi mai bine să facem o întâlnire de lucru, unde să ne punem de acord punctele de vedere. Poate chiar şi interesele… Ce ziceţi?

În fond, ce mă costă ca să daţi uitării boroboaţele astea cu scene, cu spectacole? Eu zic că merită. Ia gândiţi-vă.

Peste câteva săptămâni sunt sigur că toate prostiile astea o să fie date uitării. Nu credeţi? Mai vorbim peste două săptămâni.

Până atunci ploaia va şterge toate mizeriile astea.

Fosta…

ElZap

Ne şi făceam de râs cu fostele astea, aşa că ministrul responsabil cu demiterile şi numirile după capul şi interesele lui şi a celor ce l-au uns pe-aici a trecut la denumiri.

Denumiri de staţii de metrou, care rânjeau democratic din epoca în care au fost ele făcute, la epoca de glorioase împliniri în care nu s-a făcut absolut nimic, de au ajuns să râdă până şi curcile de victoriile noastre dezastruoase.

Denumiri n-au fost, pentru că staţiile alea nu erau un fel de stele fără nume, cărora ministrul ăsta glumeţ să le dea nume, ca un naş bun ce dă cu nume încoace şi încolo, dând şi răspunsul creştinesc întrebării cruciale: “Te lepezi de Satana?”.

Ministrul ăsta îmi aminteşte de “foştii ilegalişti autentici”, care erau aduşi pe la şcoală, pe când se mai făceau pionieri pe la sate şi oraşe. Erau aduşi cu arcanul direct de la cârciumă, numai după ce dădeau pe gât ultimele pahare de tescovină ca să-şi facă curaj. Ilegalişti n-au fost niciodată, că-i ştia tot satul cât de breji erau. Nici comuniştii n-ar fi dat o ceapă degerată pe ei, dar mincinoşi erau cât încape. Cu ei în celula de partid, n-ar fi fost nevoie de siguranţă ca să-i găbjească, pentru că i-ar fi legat fedeleş orice babă surdo-mută şi toantă, ba s-ar fi dus singuri la organele de atunci cu întreaga celulă în braţe. Erau ceva de genul dizidenţilor din ziua de astăzi, care jucau când la un capăt, când la celălalt.

Mă, dar minţeau foştii ilegalişti, de nici viitorii pionieri nu-i credeau. Minţeau de îngheţau apele în luna lui cuptor, de se lăsa o promoroacă de-o palmă peste tot satul. Până la urmă învăţătoarea, care era şi instructoare de pionieri, o bălmăjea cumva, îi făcea pe copii pionieri, şi-i făcea vânt pe uşa clasei ilegalistului, care o ţinea aţă până la crâşma de unde a fost extras, pipăindu-şi cei câţiva leuţi strecuraţi în buzunar de doamna învăţătoare.

Să revenim însă la staţiile noastre, care trebuie denumite, sau mai precis redenumite.

Chiar aşa, cum să mai ţii tu o staţie precum Semănătoarea, când uzina asta s-a dus pe apa sâmbetei odată cu banii care cică s-ar fi primit de la nişte nu se ştie cine sunt şi au ajuns la un FPS care cică nu ştie ce a făcut cu ei. Până şi istoricul acestei uzine este greu de găsit în vremurile astea tulburi, în care banii se amestecă cu noroiul. Ce ne trebuie nouă semănători, când nici agricultură nu-i. Noi mâncăm ce ne dau alţii, că aşa-i România noastră, un fel e grânar al Europei. Aiurea grânar, că noi nu producem nici barabule. Din alea cu care se hrăneau porcii, pe vremea când porumbul lua drumul Uniunii Sovietice, păzit cu grijă de părinţii unor foşti dizidenţi.

Acum, s-a hotărât ca staţia asta de metrou să se numească Petrache Poenaru. Nume fain, mai ales că el a fost purtat de un fost haiduc, ajuns pandur, iar mai apoi om de presă, creatorul tricolorului, a stiloului şi în cele din urmă academician.

Altă denumire belea a fost aceea a Industriilor. Care industrii bre, că nici minister de resort n-a rămas din treaba asta. Este drept că există unul şmecher care tronează peste un fel de www.minind.ro dar acesta cică se ocupă de alte treburi, cum ar fi bordurile unor străzi despre care gurile rele spun că nici n-ar exista. Poate că ministerul cu pricina s-o fi camuflat în Ministerul Întreprinderilor Mijlocii, Mici, foarte-foarte mici şi inexistente. Bine că ne-am procopsit cu tot felul de ministere decorative, cu fotolii tocmai bune pentru a ţine cald funduleţul unor doamne de vază.

Acum staţia asta se va numi Preciziei, ca simbol al rigorii cu care se fac toate lucrurile pe la noi. Ce ceasuri elveţiene? Noi avem Precizia noastră. Ce dacă nu se vede? O simţim noi în sânge.

Poate că ar fi trebuit să rămână cu numele ei staţia IMGB sau Depoul IMGB, numai că de uzina IMGB nu dai nici dacă o cauţi cu GOOGLE, măcar că acesta le ştie pe toate. Noroc cu neo-propagandiştii sau neo-agitatorii scoşi din naftalina stalinistă pentru vremurile noi. Ăştia ne fericesc din când în când cu câte un articol prin presă, în care scuipă ceva despre IMGB-ul acesta, ca să se adeverească spusele că ei scuipă unde lingeau pe vremuri, şi ling unde scuipau cândva.

Nici nu ştiţi ce pâine albă au mâncat ăştia între un lins şi două flegme? Numai cei ce au făcut greşeala să-şi cumpere de pe la anticariat un Dicţionar Politic, în speranţa că vor înţelege ceva din ceea ce era de neînţeles, ar putea să-i găsească pe acolo pe lingătorii şi scuipătorii stahanovişti ai vremurilor de atunci. Toţi ăia sunt acum apostolii democraţiei, că s-au pus pe lins şi scuipat în sens opus. Măcar acum lustruiesc podelele democraţiei cu un oarecare folos. Nu mic, că ei nu au lucrat nicicând în pierdere.

Şi ca să n-o lungim mult, puserăm de-un botez pe cinste, ca să ameţim încă odată lumea şi să poată ieşi la preumblare primul nostru ministru, împreună cu ministrul ăla hâtru de care vă spusei mai sus.

Au uitat ăştia să pună şi de-o cântare de-alea de pe vremuri, cu “Stalin şi poporul rus…”, în varianta remix.

Nu-i timpul pierdut.

Sambayotul

ElZap

Exisă tot felul de oameni. Am auzit bunăoară de omul care aduce ploaia, deşi cred că sunt oameni ce aduc fulgere, tunete, voturi, după cum cred ca sunt oameni care aduc a maimuţă.

Omul barieră, cel ce stă la intrarea în oraş cu mâna pe bara aia mobilă de şi-o ridică sau şi-o coboară după cum vor muşchii lui de fost publicist, nestudent în drept, un fel de Rică Venturiano de provincie, cunoscut bine în lumea interlopă‚ ajuns cu dosar voluminos pe la DNA. E un fel de baron local, un fel de şef al unui stat în stat, ce călăreşte pe cine vrea el, şi tunde sau beleşte pe cine poate.

Gură bogată, el se pricepe la toate. Nimeni nu se leagă de el, că ştie cum să folosească unsoarea pentru a nu scârţâi căruţa cu care pleacă pe înserate la condus feuda peste care domneşte în dispreţul oricărei legi. La cât este el de deştept, ar fi în stare să calce şi peste legea vaselor comunicante, desigur dacă n-ar şti că numita lege nu i-ar aduce niscaiva beneficii prin comunicarea subterană pe care i-o asigură cu profit înzecit.

Toţi cad, mai devreme sau mai târziu, numai el pică ca pisica veşnic în picioare. De lege n-are cum să-i fie frică, mai ales de când a aflat că aiasta e moartă demult, de pe vremea când el cu arma în mână veghea la căpătâiul ei cu ceva ani în urmă. Singura lege pe care o recunoaşte este legea junglei, în care el se crede leu.

De cât a adunat îi dă mâna să facă pe filantropul, că aşa s-a născut orice boierie pe-aici şi pe aiurea. Toţi boierii, se zice că au fost la început lotri.

Acum s-a gândit să aducă nişte fete pe la el prin urbe, ca să-şi clătească şi el ochii cu nişte prospături de pe alte meleaguri. Cu fetele astea joacă precum un drac, sau satir dacă vă supără necuratul, prin toate crucile drumurilor.

Zice-se că o să le aducă la spectacolele lui şi pe nişte cuvioase bătrânele nevăzătoare şi pe jumătate surdo-mute, ca să se bucure cum se cuvine de năzbâtiile lui.

Să mai zică cineva că n-o coborât/urcat dracul gol pe pământ.

Mergeţi şi-l vedeţi pe Sambayot, dacă nu vă vine să credeţi.

Caballero de Los Leones

ElZap

Se zice că la bătrâneţe omul dă în mintea copiilor. Nu ştiu dacă Maestrul a ajuns în această fază, dar în mod sigur, ceea ce n-a putut să facă în tinereţe, s-a apucat să încerce acum, când puterile îl cam lasă.

Habar n-am, dacă pe vremuri, pe când directorea ca adjunct pe la revista ce se adresa studenţimii, i-o fi cerut cineva să scrie frumos despre puternicii zilei de atunci. Văd însă că acum, când puterile îl cam lasă, şi nici poftă de înfulecat n-ar trebui să mai aibă, Maestrul se face preş la uşa puternicilor zilei, doar pentru a fi băgat în seamă de vreo domnişorică ameţită, absolventă a unei facultăţi ce îşi muta amfiteatrul prin sălile de discotecă.

După ce a pus umărul lui vânjos de edecar al presei, pentru a sălta poponeţul unei dudui pe calul breaz ce o va căra taman până la Bruxelles, acum se zbate să o salveze de la înec pe o altă duduie despre care se vorbeşte că ar fi încurcat punga statului cu portmoneul personal.

Şi una şi alta au mari dificultăţi în a folosi limba română, chiar dacă fiecare calcă în străchini după puţina minte pe care o au în dotare. Altfel bune amice,fiecare sărind să-i arate celeilalte cât mai multe dovezi de încredere.

De n-or fi ştiind unii oameni să îmbătrânească frumos? Să nu fi auzit Maestrul de zicerea lui Paul Newman:

“Îţi dai seama că ai îmbătrânit când lumânările de pe tort costă cu mult mai mult decât tortul”?

Să nu-şi fi dat seama Maestrul că tortul acesta îl costă mult prea mult, pentru câtă poftă de mâncare i-a mai rămas?

Să nu fi înţeles el, că a început să se metamorfozeze din cavaler al leilor, într-un jalnic cavaler al tristelor figuri?