Piei de cloşcă

ElZap

Nimic nu e mai profitabil pe lumea asta decât negoţul cu piei de cloşcă.

Şi, cum mi-e greu să zburd pe alte meleaguri, deşi aş putea găsi şi pe-acolo exemple cu grămada, o să rămân pe-aici printre ai noştri.

Deh, de nicăieri nu se fură mai cu spor decât de la tine din ogradă.

Dreptu-i că patrioţii noştri s-au înfrăţit, încuscrit, într-un cuvânt s-au înhăitat cu toate lichelele scuipate de prin ţările lor, asemenea unor măsele stricate, pentru a avea spor la pungăşit.
De unde să fi avut ei capitalul pe care să-l pună la temelia noii orânduiri?
De unde să fi avut ei acel atât de necesar „le savoir-faire” pentru a porni la drum?
De unde să facă ei rost de acel preţios „know-how” fără de care nu se mişcă nimic şi nimeni nu mişcă din urechi?

Păi, dacă ne amintim bine, noi totdeauna ne-am inspirat din experienţa înaintată a fraţilor de la răsărit, apus, miazăzi sau miazănoapte. După cum bătea vântul peste noi. N-am făcut noi orânduirea cea nouă de după ’44 cu sprijinul fraţilor de la răsărit? Cu sprijinul lor şi cu ajutoarele lor de nădejde care ne-au fost trimise plocon. Până am scăpat de ajutoarele astea a trebui să le trimitem multe plocoane.

Dar, să revenim la neguţătorii de piei de cloşcă autohtoni

Moda UNI.

Aşadar… odată ajuns pe tron, omului nostru i se arată pe firmamentul gândirii sale geniale, asemenea împăratului Constantin cel Mare înaintea luptei cu Maxenţius, cuvântul UNI. Ştie el că în numele acestui cuvânt va învinge. Şi a învins. Nu l-a învins pe Marcus Aurelius Valerius Maxentius. Şi-a învins însă propriul popor.

Prima dintre măreţele lui victorii a fost introducerea cotei unice. De impozitare, se înţelege. Trebuia să-i răsplătească într-un fel pe credincioşii lui generali. Ce contează că America are un sistem de impozitare progresiv? El o ţine una şi bună cu unica lui, şi din chestia asta unică nu-l scot nici cei 81% din economiştii americani care o dau pe progresivă. Poporul? Ce treabă are el cu poporul? Poporul cumpără ce le vinde el.
Piei de cloşcă, se înţelege.

Şi cum o belea nu vine niciodată singură, şeful s-a gândit să dea a doua temă de meditaţi poporului. Alegerile uninominale. Tot uni sunt şi astea. Ce-are a face că e prost şi uni-ul ăsta. Dacă el spune că e super, atunci rămâne cum a zis el. Ai curajul să dai în uninominalul lui? Dai în mine, dai în fabrici şi uzine! Şi dacă individul ăla ales după uninominal, care mi-a dat o ţuică pe vot, e o lepră? Dacă dă cotul după ce-şi face plinul pentru el şi pentru toată familia lui? Prinde orbul, scoate-i ochii! Măcar dacă era pe listele unui partid ştiam şi eu pe cine să iau de guler. A aprins şeful cel mare minţile poporului? Acum n-ai decât să chemi pompierii. El a vândut, iar poporul a cumpărat.
Tot piei de cloşcă.

Dacă tot a scos el moda uni, de ce n-ar băga el, acum în preajma proprie lui alegeri, şi un unicameral? Cum să nu fie bun unicameralul şefului, dacă până şi Bangladeşul s-a convertit la unicameral? Poporul jubilează. Nu-i aşa că lumea arată altfel cu nişte lozinci mobilizatoare scrise pe garduri? De pildă astea:

De ce le e frică, nu scapă.
Din 471 rămân 300 parlamentari.
Hai la referendum!

Altfel spus un fel de „Şo pe ei!”.

Nu-ai aş că îndemnurile astea revoluţionare aduc cumva a reclamă?
Tot la piei de cloşcă.

Aş mai aduce şi alte exemple din clasa pieilor de cloşcă uni, dar mi-e că se înfurie domnul cocoş, şi o lasă fără pene pe doamna cloşcă.

Nu de alta, dar ar vrea şi el o găină la cratiţă.
Una care să fie numai a lui.

Domnul Băsescu ce părere are?

Irozii

ElZap


Vuieşte satul. Irozii şi-au încrucişat iar spadele lor de mucava poleită. Din patru în cinci ani, acelaşi vicleim ni se dă pe sticlă, ca şi cum el ar ţine de foame şi de frig, şi de fiecare dată poporul plânge dimpreună cu actorii-irozi. Cu cei ce ştiu să plângă, desigur.

Greu de cap, mai ceva decât moşul Ion Roată, eu tot nu pricep ce-i cu circul acesta ce ţine fix până ni se aleg ai noştri. Că bag eu seama că toţi aceşti fioroşi mânuitori de crunte săbii, gata-gata să se străpungă mortal şi simultan, după ce se termină cu marea împărţeală cad la o pace ce ţine încă un mandat.

Nu pricep povestea asta pe care ne-o spune Melchior, cu teroristul numărul unu, pe nume Omar Hayssamm. Şi cum aş putea s-o pătrund, când văd cum individul ăla ce mi-a băgat frica-n oase, ne-a scăpat printre degete mai ceva decât curcanul acela ce este graţiat în fiecare an la Casa Albă,de Ziua Recunoştinţei.

Nu. Nu vreau să zic că pe undeva pe-aici s-ar învârti ceva recunoştinţă,că n-ar avea nimeni vre-un interes, iar dacă cineva ar avea totuşi unul acolo, eu nu am probe.

Ce mă miră pe mine, nu este faptul că el a fost scos taman din Penitenciarul Rahova. Pe mine mă miră că nimeni n-a intrat în locul lui, şi bănuiesc că nici n-o să intre până ce vinovăţia se va prescrie.

Pe mine mă miră, că preşedintele nu a ieşit la fel ca predecesorul lui, să strige de la poarta palatului: „m-au învins structurile”. Sau poate ar fi trebuit să strige: „Boieri, boieri! Ruşinatu-m-au păgânul”.

Să fi strigat şi să fi plecat. Din proprie iniţiativă, lăsând ţara să plutească în derivă. Ca o flotă fără stăpân, de care nimănui nu-i pasă.

Cum-necum, domnul preşedinte s-a consolat cu plecarea sirianului, care dus a fost.

Sau poate nu e dus, mai ştii? Pe vremuri ca astea nu m-aş mira să-l văd pe domnul Băsescu scoţând din joben, un sirian cu nume de Omar. Ar fi o poveste frumoasă, mai ales că domnului Vladimir Tismăneanu, i s-ar putea comanda de către o comisie prezidenţială o nouă lucrare monumentală pentru a analiza şi a condamna terorismul din România. Aia cu condamnarea comunismului oricum e cam răsuflată, şi mirosea din naştere a picioare de soldat rus. Aici îmi vine să dau cu versurile lui Păstorel:

„Soldat rus, soldat rus
Te-au ridicat atât de sus.
Ca să te vadă popoarele,
Sau pentru că îţi put picioarele?”

Oricum, ceva pute aici. Mai ales că din Nürnbergul ăsta românesc fac parte mulţi judecători ce au mâncat cu polonicul comunismului. Ce au mâncat numai ei ştiu. Noi ştim că ne-au mâncat zilele.

Aşadar, Hayssamul nu-i, domnul preşedinte doarme ca-n sânul lui Avraam, şi nimeni nu sufla o vorbă.

Nu sufla până acum câteva zile. Eu cred că n-o să sufle nici după alegeri, cum n-a suflat nimeni în ţigaretele alea de pe vremea altui vodă.

Pe la noi, o mână o spală pe cealaltă, ca să nu dau iar în latinisme. De aia suntem noi veşnic cu mâinile murdare şi ne paşte gripa porcească.

Slavianka

ElZap

Un imn, un marş, un cântec revoluţionar sau patriotic mobilizează oameni.

Pentru ce îi mobilizează este o altă problemă. În principiu i-ar putea mobiliza pentru orice.

Să luăm de exemplu cântecul "Rămas bun Slavianka" scris de compozitorul Vasily Agapkin.

I-a mobilizat pe bulgarii ce au luptat în primul război balcanic (1912-1913).




I-a mobilizat pe "albi" în lupta împotriva "roşiilor".



I-a mobilizat şi pe "roşii" împotriva oricui era nevoie.





Pe toţi i-a mobilizat.

Toţi au luptat şi mulţi din ei au murit. Problema era dacă ei ştiau pentru ce mor?

Să te ferească Sfântul de aşa mobilizare.


Noroc că a venit o zi şi cântecul Slavianka şi-a luat zborul.
Pe aripile unor cocori.



Poate astfel a rămas nemuritor.
Cine poate şti?

După douăzeci de ani

ElZap


De la Dumas tatăl, trecând pe la profetul Brucan, avem ce-avem cu orizontul acesta de douăzeci de ani.

Aud acum la cutia aia vorbitoare, numită televizor, că un alt profet ne promite că peste douăzeci de ani o să trăim ca-n sânul lui Avraam.

Ştiu profeţii ăştia ce ştiu, când ne mint cu profeţiile lor. Bunăoară, ei ştiu că mulţi din cei ce se uită în gura lor, n-o să aibă cum să-i contrazică peste cei douăzeci de ani.

Altfel spus, „daţi-mi mie votul astăzi”, şi ne auzim peste douăzeci de ani, ca să-mi spuneţi cum mai trăiţi.

Curat murdar cu logica asta. Murdar şi portocaliu.

Păi, Nea Tălică, eu care am acum 50-60 de ani, ştii cam câţi ani o să am pe-atunci? Aud? Cum să te mai întreb pe matale prin anul 2029 fix? Crezi că mă ţin pe mine picioarele la vârsta aia, ca să umblu după potcoave de cai morţi, sau după caii verzi pe care matale mi-i urci pe pereţi în anul de graţie 2009?

Şi pe matale pe unde să te caut pe-atunci? Pe la vreun azil de bătrâni, bolnav de Parkinson sau Alzheimer, înfăşat în pamperşi? Sau îmi dai întâlnire la Ghencea civil sau militar?

Mai bine, să-ţi fac eu o propunere decentă.

Să zicem că pleci matele pe unde a înţărcat mutu’ iapa, preţ de douăzeci de ani, mai stai de vorbă şi cu domn profesor Brucan, şi mă laşi pe mine să trăiesc cum oi putea.

După douăzeci de ani, te prezinţi la mine şi-mi ceri votul.

Până atunci roiu’, că pe-aici se spune că s-au furat cam multe, şi teamă mi-e că ar putea să-ţi cânte unii nişte întrebări, taman la pluguşorul de Anul Nou 2010.

Dacă-l apuci.

Mă, dar mulţi şmecheri pe metru cub, v-aţi prăsit prin ţara asta.

Măturător de praf de stele

ElZap





Maestrul Dinică s-a hotărât să plece.

Să plece discret, şovăitor, indiferent, cu mersul împleticit, la fel cum s-a plimbat printre noi, lovindu-se parcă de nişte trecători nepăsători, în drumul lui spre eternitate.

Pleacă la fel cum au plecat şi ceilalţi, şi scena ne rămâne parcă tot mai goală şi tot mai rece. Într-o lume pragmatică, sunt tot mai puţini din aceia care se grăbesc să le ia locul şi tot mai mulţi care încearcă să-i dea la o parte.

Va veni o vreme, când vom înlocui sălile de spectacol, cu melodiile, cu filmele şi cu cu piesele de teatru scoase din lăzile de zestre ale unor generaţii, pe care nu putem şi nu vrem să le ajungem din urmă?

Vom trăi să privim, asemenea zeului Ianus, cu una din feţe îndreptată spre un trecut pe care-l dispreţuim fără a putea să ne ridicăm la înălţimea lui, şi cu cealaltă spre un viitor ceţos, gălăgios şi mut?

Vom aştepta cuminţi, să vedem cum pe scenă se urcă tupeul, mitocănia, trivialitatea, glumele deocheate, grosolănia şi porcoşenia?

Vom înlocui replicile subtile, caustice şi inteligente, cu onomatopee stridente şi fără noimă?

Poate că dincolo de negura prin care a trecut astăzi Maestrul Dinică, cineva cunoaşte răspunsul.

Poate că ştie şi ce trebuie făcut, pentru a opri pustiul.

Atenţie, se fură!

ElZap


Văd că lumea bună se îngrijorează că se fură. Să fie asta vestea cea bună? Să fie vestea cea rea?

Şi apoi de ce ne-ar îngrozi fapta asta ruşinoasă, băgată la interzis până şi în tablele legii, dacă nu cumva s-o fi găsit scrisă şi pe stela lui Hammurabi? Parcă pe bucata asta de lege, într-o încăpere din aripa Richelieu a muzeului Luvru, stă scris cam aşa:

Si un homme commet un vol et qu’il est pris, cet homme sera mis à mort.

Pe stela asta nu spune doar să nu furi. Pe ea spune şi ce păţeşti dacă furi. Scurt şi fără labirintul ăla de fraze, prin care cel mai adesea scapă toţi hoţii. Mă rog, nu chiar toţi, ci doar aceia care sunt suficient de hoţi ca să poată scăpa.

Treaba e caducă, şi asta nu de ieri sau de alaltăieri, ci de câteva secole, de când s-a descoperit că hoţia este motorul progresului. Aşa cred unii, chiar dacă n-o spun făţiş, deşi dacă mă uit în urmă, progresul a fost asigurat numai de cei ce au fost furaţi, şi mai niciodată de hoţi.

Ceea ce mă surprinde cel mai mult pe mine, nu este faptul că lumea s-a sesizat că se fură, ci faptul că lumea bună se teme că se va fura de la lumea bună şi mai ales că hoţii vor fi tot din lumea bună.

Păi, dacă unul din afara cercului acesta de persoane selecte, întinde mâna să fure un măr, o pară, sau un ştiulete din gradina unui semen plasat tot înafara cercului lor select, treaba este simplă ca bună ziua. Hoţul este prins, nu beneficiază de imunitate parlamentară, ministerială, prezidenţială, sau cum dracu ar trebui numită ea, şi este aruncat după gratii. Temniţele nu pot rămâne fără chiriaşi.

Nemernicul nu poate invoca nici măcar faptul că lui i s-a înscenat un proces politic, că el nu ştie ce este aia politică şi cu ce se mănâncă ea sau pe cine devorează ea.

Nici televiziunile n-au timp să stea după el, să trimită un cameraman ca să-l tragă în poză şi să-l dea pe sticlă. De interviuri nici nu poate fi vorba, că hoţul acesta periculos nu ştie nici măcar să vorbească ca lumea.

Pârlitul ăla s-a apucat de furat, adică de o meserie rezervată numai celor care se pricep la a o practica, ca şi cum n-ar şti că nu oricine se poate apuca de prostituţie. Fără ca măcar să ştie fraza aia cu “am încredere în justiţia din România”. Cum să aibă el încredere în aşa ceva dacă nu are cu ce să aibă încredere.

Mult mai simplu se rezolvă lucrurile când unul din afara cercului select, sare gardul ca să fure cerceii nevestei unuia dintre cei aleşi. Atunci nu se mai sinchiseşte nimeni să mai cheme poliţia, să-l dea în judecată pe hoţ. Alesul scoate puşca pe fereastră şi-i zboară creierii. Asta aşa ca hoţul să înveţe minte, şi să nu mai dea târcoale dormitorului neveste-si, chiar dacă asta l-ar chema sub jurământ că bărbatul e plecat pentru multe zile de acasă.

Problema cu hoţia se pune numai când aleşii se fură ei între ei, şi mai ales când unul din ei pofteşte la voturile semenului său.

Am zis doar de voturi, că de nevastă nu prea se sinchiseşte cel ce are norocul să facă parte din lumea bună. Pe aia o împrumută, cam la fel cum se împrumută o cămilă, în timp ce el îşi trage una mai tânără, mai focoasă, şi… eventual mai blondă.

Aş vrea să le zic şi eu vreo două vorbe celor ce sunt atât de speriaţi de plaga asta a hoţiei, dar ştiu că nu vor ajunge niciodată să le citească.

Noi, ăştia din casta de jos, suntem furaţi de peste douăzeci de ani, şi niciodată nu ne-am plâns.

Am fost furaţi porceşte, în timp ce noi ne uitam la voi ca la nişte circari, şi în tot acest timp n-am avut cui să ne plângem.

Închei aici, că am o stare de vomă, când vă văd cum vă bateţi de ceasul morţii pentru nişte voturi care vi le furaţi între voi.

Închei cu fraza din latina aia pe care n-am vrut s-o învăţ la timp.

Memento mori.

Iar dacă, cumva din greşeală v-aţi rătăcit pe blogul acesta pârlit, vă las o bibliografie scurtă din Macedonski. Să o citiţi înainte de a merge la culcare. E acolo un hoţ, de care sigur n-o să scăpaţi.

http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_noiembrie

Dacă sunteţi grăbiţi, puteţi să săriţi începutul. Luaţi-o de la:

„Intrară câte unul prin scândurile roase...
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,…”

Manipulantul (Surminatul de mercur)

ElZap

Ştiu că o să credeţi că am luat-o razna, dar măcar credeţi-mă, că ceea ce vă spun s-a întâmplat aievea.

Aşadar… chimie… şcoală generală (sau gimnaziu cum i se spune azi)… profesori pregătiţi şi mai puţin pregătiţi… elevi aşa şi-aşa, dar mai ales aşa... Cam ăsta era tabloul în care s-au petrecut lucrurile. Era printr-a şaptea, dacă nu încurc eu datele.

Amicul meu, şi coleg de clasă pe deasupra, trecuse puţin de optsprezece ani… Vremuri grele pe-atunci. Chef de şcoală ioc, minte nici atât. Ce mai, bioxid de clei, tufă de Veneţia, cum era alintat de un profesor hâtru, mare amator de băuturi spirtoase şi de alte bunătăţi ce puteau fi procurate de la părinţii elevilor.

Ţin minte ca acum, că amicul meu era înnebunit după povestiri cu bubuituri, aşa că într-o zi mă apuc să-i spun ceva despre fulminatul de mercur. Mă asculta, mai ceva decât pe popa de la biserică, unde de altfel nici nu punea piciorul.

Ce-o fi reţinut amicul din ce i-am spus eu, ce n-o fi reţinut, că începând de-a doua zi începe să se facă remarcat la chimie. Orice întrebare i se punea, el avea răspunsul invariabil, pregătit de la lecţia pe care am făcut-o împreună. Surminat de mercur, adică. Omul nu admitea în ruptul capului că ar mai exista şi altceva pe lumea asta a chimiei anorganice. H2SO4 era surminat de mercur. H2O era tot surminat de mercur. HCl tot surminat de mercur. Omul adusese chimia la numitorul comun al surminatului de mercur.

Aşadar ăsta este marele secret. Dacă ştii cum să-i bagi în cap omului o chestie, fie ea chiar şi o tâmpenie, el vede peste tot doar acea bazaconie pe care tu i-ai vârât-o în scăfârlie. Ce-are a face, că prostia aia de care tu i-ai vorbit nici măcar nu s-a pomenit să existe? El ştie că există surminatul de mercur şi asta îi ajunge.

Vremurile au trecut, dar de surminatul de mercur tot n-am scăpat.

Bunăoară, dacă omul ştie că biserica din satul lui este mai înaltă decât toate casele din sat, este greu să-i scoţi din cap că biserica aia nu este totuşi cea mai înaltă biserică din lume. Tot un fel de surminat de mercur.

Zilele trecut dau peste o statistică. Oamenilor obişnuiţi li se cerea să aşeze în ordine descrescătoare nişte găselniţe ale omenirii. Bănuiesc că cei selectaţi să facă ordine în ştiinţă, nu erau tocmai din ăia ce şi-au petrecut multe nopţi prin cine ştie ce laboratoare. Pe primul loc iese domeniul X. Întorc eu lista pe faţă şi pe dos, o citesc de sus în jos şi de jos în sus, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. Ceva nu e în regulă cu domeniul X. Până la urmă îmi pică fisa, de era să-l imit pe Arhimede, când s-a trezit împins de jos în sus de legea ce-i poartă numele. Noroc că mi-am amintit că nu fac baie în Siracuza. Domeniul X este singurul domeniu de care tot omul a auzit, fie el şcolit sau analfabet. Aşadar X este tot un fel de surminat de mercur.

Dacă îl întrebi pe unul care este cel mai puternic om din lume, îţi va răspunde că acela ar fi Hercule. Asta dacă l-ai ales din cei ce au studiat mitologia grecilor. Altfel ar putea fi, după caz Willy Spucker, pentru cei ce l-au citi pe Coşbuc, sau, de ce nu David, că aproape toată lumea a fost pe la biserică sau măcar pe la un muzeu. Dacă omul ăsta ar fi un compus chimic, musai ar trebui să se numească, aşa cum deja aţi bănuit, surminat de mercur.

Cum se apropie alegerile, şi cum aproape toţi alegătorii sunt prinşi cu lecţia neînvăţată, ce credeţi c-o să răspundă în faţa buletinului de vot şi al urnei ce se uită tâmpă la el. Aţi ghicit. Surminat de mercur.

Aşadar ce ne mai rămâne de spus?

Stimaţi pretendenţi la fotoliul de la Cotroceni, în loc să vă bateţi capul să minţiţi poporul cu tot felul de gogoriţe, cum aţi făcut de douăzeci de ani, mai bine le spuneţi o poveste cu surminatul de mercur şi gata.

Treaba e că surminatul ăsta buclucaş, cu care v-am ameţit până acum, ar putea să sufere o izomerizare cis sau trans, şi să vă treziţi peste noapte cu fulminatul de mercur sub fund, şi asta nu miroase a bine.

Nu vă salvează nici femeiul.