Măturător de praf de stele

ElZap





Maestrul Dinică s-a hotărât să plece.

Să plece discret, şovăitor, indiferent, cu mersul împleticit, la fel cum s-a plimbat printre noi, lovindu-se parcă de nişte trecători nepăsători, în drumul lui spre eternitate.

Pleacă la fel cum au plecat şi ceilalţi, şi scena ne rămâne parcă tot mai goală şi tot mai rece. Într-o lume pragmatică, sunt tot mai puţini din aceia care se grăbesc să le ia locul şi tot mai mulţi care încearcă să-i dea la o parte.

Va veni o vreme, când vom înlocui sălile de spectacol, cu melodiile, cu filmele şi cu cu piesele de teatru scoase din lăzile de zestre ale unor generaţii, pe care nu putem şi nu vrem să le ajungem din urmă?

Vom trăi să privim, asemenea zeului Ianus, cu una din feţe îndreptată spre un trecut pe care-l dispreţuim fără a putea să ne ridicăm la înălţimea lui, şi cu cealaltă spre un viitor ceţos, gălăgios şi mut?

Vom aştepta cuminţi, să vedem cum pe scenă se urcă tupeul, mitocănia, trivialitatea, glumele deocheate, grosolănia şi porcoşenia?

Vom înlocui replicile subtile, caustice şi inteligente, cu onomatopee stridente şi fără noimă?

Poate că dincolo de negura prin care a trecut astăzi Maestrul Dinică, cineva cunoaşte răspunsul.

Poate că ştie şi ce trebuie făcut, pentru a opri pustiul.