Votul de rom

ElZap


Sunt convins definitiv. Nimic nu-mi poate zdruncina încrederea mea în virtuţile votului liber.

Desfid pe oricine insinuează că votul se cumpără pe ulei, zahăr sau pe un pahar de tescovină. Despre alte bunuri mai consistente nici nu vreau să aud. Nici nu vreau să mă gândesc.

Vorbesc prostii cârcotaşii care spun că oamenii nu ştiu pentru ce votează. 99,99% sunt oameni care se orientează numai şi numai după doctrine politice. Pe astea le ştiu din scoarţă-n scoarţă, mai ceva decât ştiu unii codul rutier.

E o nebunie să crezi că oamenii stau la cozi interminabile de ore întregi motivaţi de niscaiva bănuţi pe care i-ar lua după ce fac o poză cu telefonul. Ce să pozeze ei? Ei stau pentru că sunt convinşi de rolul pe care votul lor îl are pentru propăşirea democraţiei, a echităţi, a … mai puneţi şi voi ceva aici.

Nu pot crede că un intelectual ar putea fi corupt, ca să se preteze la coţcării electorale. Intelectualii au coloană vertebrală. Intelectualii, sau semi cum le-am zis mai înainte stau civilizat la coadă în Gara de Nord. Alături de popor. Stau ca să vegheze ca nu cumva poporul să se rătăcească.

Nu-i aşa că mă pricep şi eu să mint?

Măcar atâta am învăţat şi eu în aceşti douăzeci de ani.

Acum să ascultăm ce a ieşit din votul acesta. Din votul sau din paharul de rom.

Să stăm bine să stăm, cum ar fi zis îngerii credincioşi.

Cu pace să luăm aminte.

Maşina de împachetat preşedinţi

ElZap


De mic mi-am dorit să fiu inventator.

N-am vrut să fiu nici aviator, nici profesor, nici doctor şi nici măcar cosmonaut. Ţelul vieţii mele a fost dintotdeauna să inventez, să născocesc eu ceva acolo de care să se mire toţi, să mă arate lumea cu degetul când oi trece pe stradă.

Mărturisesc că până acum n-am prea reuşit, dar acum gata. De azi sunt sigur că am dat lovitura vieţii mele. Voi patenta maşina de împachetat preşedinţi.

Nu voi descrie patentul meu în rândurile ce urmează, de teamă să nu mi-l fure concurenţa. Nici nu ştiţi cât de greu este să răzbeşti în lumea asta a inventicii. Voi dezvălui doar atât cât să stârnesc curiozitatea celor ce ar dori să-mi cumpere invenţia. Atât. Nimic mai mult.

Maşina asta ar trebui să producă un fel de preşedinţi care să pară identici cu cei pe care-i fată democraţiile autentice. Ar trebui să semene doar, căci ceea ce contează pentru demos sunt numai şi numai aparenţele.

Se înţelege că preşedinţii ăştia ar trebui să rămână pentru vecie dependenţi de proprietarul lor de drept. Cine dă un ban pe un lucru care să nu fie al lui? Trăim doar într-o lume în care proprietatea este sfântă. Să trecem peste amănuntul cu tânărul pe care Iisus l-a trimis la plimbare, numai pentru că nu a dorit să-şi împartă averea cu toţi sărăntocii.

Aşadar, o să fie indivizii ăştia ca un fel de prunci, ce vor rămâne veşnic legaţi printr-un fel de ombilic invizibil de posesorul lor. Cu alte cuvinte ei vor rămâne veşnic nenăscuţi.

Nu vă spun cum voi face ca treaba asta să se întâmple, dar vă asigur că încă de la naşterea lor, o să am grijă ca preşedinţii ăştia la pachet o să fie vulnerabili. Ei se vor naşte cu un fel de păcat al lui Cain pecetluit pe frunte. Să încerce atunci să mai mişte în front. Cum mişcă, cum îi dau pe mâna poporului. Şi cum poporul este veşnic nervos, sunt sigur că vor ajunge la ghilotină. La ghilotină sau la ştreang. Ce contează?

Încă înainte de a fi livraţi la pachet, voi avea grijă ca ei să fie plini de datorii, atât ei cât şi poporul peste care vor preşedinţia. Cum vrea pachetul ăsta s-o ia prea în stânga sau prea în dreapta, cum îi strâng cu uşa datoriilor. Şi pe el, dar şi pe ei. Să-l(i) vezi atunci cum se dă/dau pe brazdă.

Nu vă mai zic, că maşina asta o să producă un fel de apendice care va fi livrat odată cu pachetul. Apendicele ăsta o să-l numesc presă, mass-media, sau văd eu cum. Nici nu ştiţi ce mult le plac oamenilor poveştile, dar mai ales nu ştiţi cât de puţin pot ei să deosebească o gogoriţă îmbrăcată în cuvinte alese de un adevăr searbăd. Chestie de gust, iar gustul trebuie să fie controlat de posesorul preşedintelui.

Mai mult nu vă spun.

Vă spun doar că atunci când mi-a venit ideea asta năstruşnică m-am inspirat şi eu din ceva văzut pe net. Ceva care pe-atunci mi-a provocat frisoane. Deh, parcă nu ştiţi că scrierile se fac din scrieri şi invenţiile se fac trăgând cu ochiul la ceea ce au inventat alţii? Aşa s-a şi născut doctoratul modern.

Noroc că acuma mi-a trecut.

Ca să n-o lungesc, modelul după care m-am inspirat este pisica bonsai. Schema de confecţionare este dată în poza de mai jos.



Cine s-a prins cum se confecţionează pisicul ăsta cubic, bine. Cine nu şi mai bine. Noroc că eu nu mă ocup de pisici, care oricum nu sunt vinovaţi, ci numai şi numai de preşedinţi.

Cei mai slabi de înger sunt sfătuiţi să nu privească la poza de mai sus, dacă nu cumva din greşeală au făcut-o deja. Pot să se delecteze cu filmuleţul de mai jos, care oricum e mai puţin sinistru.



Treaba e că… am auzit că invenţia asta a mea e cunoscută de când lumea.

Uite de-aia am rămas eu un inventator frustrat. Orice nemernicie mi-ar trece prin cap, constat că ea a fost făcută cu mult timp înaintea mea de alţii.

Desigur, povestea asta a mea n-are nicio legătură cu alegerile de mâine. Niciuna.

Aşa că mergeţi liniştiţi la vot. Prietenii ştiu de ce.

Piei de cloşcă

ElZap

Nimic nu e mai profitabil pe lumea asta decât negoţul cu piei de cloşcă.

Şi, cum mi-e greu să zburd pe alte meleaguri, deşi aş putea găsi şi pe-acolo exemple cu grămada, o să rămân pe-aici printre ai noştri.

Deh, de nicăieri nu se fură mai cu spor decât de la tine din ogradă.

Dreptu-i că patrioţii noştri s-au înfrăţit, încuscrit, într-un cuvânt s-au înhăitat cu toate lichelele scuipate de prin ţările lor, asemenea unor măsele stricate, pentru a avea spor la pungăşit.
De unde să fi avut ei capitalul pe care să-l pună la temelia noii orânduiri?
De unde să fi avut ei acel atât de necesar „le savoir-faire” pentru a porni la drum?
De unde să facă ei rost de acel preţios „know-how” fără de care nu se mişcă nimic şi nimeni nu mişcă din urechi?

Păi, dacă ne amintim bine, noi totdeauna ne-am inspirat din experienţa înaintată a fraţilor de la răsărit, apus, miazăzi sau miazănoapte. După cum bătea vântul peste noi. N-am făcut noi orânduirea cea nouă de după ’44 cu sprijinul fraţilor de la răsărit? Cu sprijinul lor şi cu ajutoarele lor de nădejde care ne-au fost trimise plocon. Până am scăpat de ajutoarele astea a trebui să le trimitem multe plocoane.

Dar, să revenim la neguţătorii de piei de cloşcă autohtoni

Moda UNI.

Aşadar… odată ajuns pe tron, omului nostru i se arată pe firmamentul gândirii sale geniale, asemenea împăratului Constantin cel Mare înaintea luptei cu Maxenţius, cuvântul UNI. Ştie el că în numele acestui cuvânt va învinge. Şi a învins. Nu l-a învins pe Marcus Aurelius Valerius Maxentius. Şi-a învins însă propriul popor.

Prima dintre măreţele lui victorii a fost introducerea cotei unice. De impozitare, se înţelege. Trebuia să-i răsplătească într-un fel pe credincioşii lui generali. Ce contează că America are un sistem de impozitare progresiv? El o ţine una şi bună cu unica lui, şi din chestia asta unică nu-l scot nici cei 81% din economiştii americani care o dau pe progresivă. Poporul? Ce treabă are el cu poporul? Poporul cumpără ce le vinde el.
Piei de cloşcă, se înţelege.

Şi cum o belea nu vine niciodată singură, şeful s-a gândit să dea a doua temă de meditaţi poporului. Alegerile uninominale. Tot uni sunt şi astea. Ce-are a face că e prost şi uni-ul ăsta. Dacă el spune că e super, atunci rămâne cum a zis el. Ai curajul să dai în uninominalul lui? Dai în mine, dai în fabrici şi uzine! Şi dacă individul ăla ales după uninominal, care mi-a dat o ţuică pe vot, e o lepră? Dacă dă cotul după ce-şi face plinul pentru el şi pentru toată familia lui? Prinde orbul, scoate-i ochii! Măcar dacă era pe listele unui partid ştiam şi eu pe cine să iau de guler. A aprins şeful cel mare minţile poporului? Acum n-ai decât să chemi pompierii. El a vândut, iar poporul a cumpărat.
Tot piei de cloşcă.

Dacă tot a scos el moda uni, de ce n-ar băga el, acum în preajma proprie lui alegeri, şi un unicameral? Cum să nu fie bun unicameralul şefului, dacă până şi Bangladeşul s-a convertit la unicameral? Poporul jubilează. Nu-i aşa că lumea arată altfel cu nişte lozinci mobilizatoare scrise pe garduri? De pildă astea:

De ce le e frică, nu scapă.
Din 471 rămân 300 parlamentari.
Hai la referendum!

Altfel spus un fel de „Şo pe ei!”.

Nu-ai aş că îndemnurile astea revoluţionare aduc cumva a reclamă?
Tot la piei de cloşcă.

Aş mai aduce şi alte exemple din clasa pieilor de cloşcă uni, dar mi-e că se înfurie domnul cocoş, şi o lasă fără pene pe doamna cloşcă.

Nu de alta, dar ar vrea şi el o găină la cratiţă.
Una care să fie numai a lui.

Domnul Băsescu ce părere are?

Irozii

ElZap


Vuieşte satul. Irozii şi-au încrucişat iar spadele lor de mucava poleită. Din patru în cinci ani, acelaşi vicleim ni se dă pe sticlă, ca şi cum el ar ţine de foame şi de frig, şi de fiecare dată poporul plânge dimpreună cu actorii-irozi. Cu cei ce ştiu să plângă, desigur.

Greu de cap, mai ceva decât moşul Ion Roată, eu tot nu pricep ce-i cu circul acesta ce ţine fix până ni se aleg ai noştri. Că bag eu seama că toţi aceşti fioroşi mânuitori de crunte săbii, gata-gata să se străpungă mortal şi simultan, după ce se termină cu marea împărţeală cad la o pace ce ţine încă un mandat.

Nu pricep povestea asta pe care ne-o spune Melchior, cu teroristul numărul unu, pe nume Omar Hayssamm. Şi cum aş putea s-o pătrund, când văd cum individul ăla ce mi-a băgat frica-n oase, ne-a scăpat printre degete mai ceva decât curcanul acela ce este graţiat în fiecare an la Casa Albă,de Ziua Recunoştinţei.

Nu. Nu vreau să zic că pe undeva pe-aici s-ar învârti ceva recunoştinţă,că n-ar avea nimeni vre-un interes, iar dacă cineva ar avea totuşi unul acolo, eu nu am probe.

Ce mă miră pe mine, nu este faptul că el a fost scos taman din Penitenciarul Rahova. Pe mine mă miră că nimeni n-a intrat în locul lui, şi bănuiesc că nici n-o să intre până ce vinovăţia se va prescrie.

Pe mine mă miră, că preşedintele nu a ieşit la fel ca predecesorul lui, să strige de la poarta palatului: „m-au învins structurile”. Sau poate ar fi trebuit să strige: „Boieri, boieri! Ruşinatu-m-au păgânul”.

Să fi strigat şi să fi plecat. Din proprie iniţiativă, lăsând ţara să plutească în derivă. Ca o flotă fără stăpân, de care nimănui nu-i pasă.

Cum-necum, domnul preşedinte s-a consolat cu plecarea sirianului, care dus a fost.

Sau poate nu e dus, mai ştii? Pe vremuri ca astea nu m-aş mira să-l văd pe domnul Băsescu scoţând din joben, un sirian cu nume de Omar. Ar fi o poveste frumoasă, mai ales că domnului Vladimir Tismăneanu, i s-ar putea comanda de către o comisie prezidenţială o nouă lucrare monumentală pentru a analiza şi a condamna terorismul din România. Aia cu condamnarea comunismului oricum e cam răsuflată, şi mirosea din naştere a picioare de soldat rus. Aici îmi vine să dau cu versurile lui Păstorel:

„Soldat rus, soldat rus
Te-au ridicat atât de sus.
Ca să te vadă popoarele,
Sau pentru că îţi put picioarele?”

Oricum, ceva pute aici. Mai ales că din Nürnbergul ăsta românesc fac parte mulţi judecători ce au mâncat cu polonicul comunismului. Ce au mâncat numai ei ştiu. Noi ştim că ne-au mâncat zilele.

Aşadar, Hayssamul nu-i, domnul preşedinte doarme ca-n sânul lui Avraam, şi nimeni nu sufla o vorbă.

Nu sufla până acum câteva zile. Eu cred că n-o să sufle nici după alegeri, cum n-a suflat nimeni în ţigaretele alea de pe vremea altui vodă.

Pe la noi, o mână o spală pe cealaltă, ca să nu dau iar în latinisme. De aia suntem noi veşnic cu mâinile murdare şi ne paşte gripa porcească.

Slavianka

ElZap

Un imn, un marş, un cântec revoluţionar sau patriotic mobilizează oameni.

Pentru ce îi mobilizează este o altă problemă. În principiu i-ar putea mobiliza pentru orice.

Să luăm de exemplu cântecul "Rămas bun Slavianka" scris de compozitorul Vasily Agapkin.

I-a mobilizat pe bulgarii ce au luptat în primul război balcanic (1912-1913).




I-a mobilizat pe "albi" în lupta împotriva "roşiilor".



I-a mobilizat şi pe "roşii" împotriva oricui era nevoie.





Pe toţi i-a mobilizat.

Toţi au luptat şi mulţi din ei au murit. Problema era dacă ei ştiau pentru ce mor?

Să te ferească Sfântul de aşa mobilizare.


Noroc că a venit o zi şi cântecul Slavianka şi-a luat zborul.
Pe aripile unor cocori.



Poate astfel a rămas nemuritor.
Cine poate şti?

După douăzeci de ani

ElZap


De la Dumas tatăl, trecând pe la profetul Brucan, avem ce-avem cu orizontul acesta de douăzeci de ani.

Aud acum la cutia aia vorbitoare, numită televizor, că un alt profet ne promite că peste douăzeci de ani o să trăim ca-n sânul lui Avraam.

Ştiu profeţii ăştia ce ştiu, când ne mint cu profeţiile lor. Bunăoară, ei ştiu că mulţi din cei ce se uită în gura lor, n-o să aibă cum să-i contrazică peste cei douăzeci de ani.

Altfel spus, „daţi-mi mie votul astăzi”, şi ne auzim peste douăzeci de ani, ca să-mi spuneţi cum mai trăiţi.

Curat murdar cu logica asta. Murdar şi portocaliu.

Păi, Nea Tălică, eu care am acum 50-60 de ani, ştii cam câţi ani o să am pe-atunci? Aud? Cum să te mai întreb pe matale prin anul 2029 fix? Crezi că mă ţin pe mine picioarele la vârsta aia, ca să umblu după potcoave de cai morţi, sau după caii verzi pe care matale mi-i urci pe pereţi în anul de graţie 2009?

Şi pe matale pe unde să te caut pe-atunci? Pe la vreun azil de bătrâni, bolnav de Parkinson sau Alzheimer, înfăşat în pamperşi? Sau îmi dai întâlnire la Ghencea civil sau militar?

Mai bine, să-ţi fac eu o propunere decentă.

Să zicem că pleci matele pe unde a înţărcat mutu’ iapa, preţ de douăzeci de ani, mai stai de vorbă şi cu domn profesor Brucan, şi mă laşi pe mine să trăiesc cum oi putea.

După douăzeci de ani, te prezinţi la mine şi-mi ceri votul.

Până atunci roiu’, că pe-aici se spune că s-au furat cam multe, şi teamă mi-e că ar putea să-ţi cânte unii nişte întrebări, taman la pluguşorul de Anul Nou 2010.

Dacă-l apuci.

Mă, dar mulţi şmecheri pe metru cub, v-aţi prăsit prin ţara asta.

Măturător de praf de stele

ElZap





Maestrul Dinică s-a hotărât să plece.

Să plece discret, şovăitor, indiferent, cu mersul împleticit, la fel cum s-a plimbat printre noi, lovindu-se parcă de nişte trecători nepăsători, în drumul lui spre eternitate.

Pleacă la fel cum au plecat şi ceilalţi, şi scena ne rămâne parcă tot mai goală şi tot mai rece. Într-o lume pragmatică, sunt tot mai puţini din aceia care se grăbesc să le ia locul şi tot mai mulţi care încearcă să-i dea la o parte.

Va veni o vreme, când vom înlocui sălile de spectacol, cu melodiile, cu filmele şi cu cu piesele de teatru scoase din lăzile de zestre ale unor generaţii, pe care nu putem şi nu vrem să le ajungem din urmă?

Vom trăi să privim, asemenea zeului Ianus, cu una din feţe îndreptată spre un trecut pe care-l dispreţuim fără a putea să ne ridicăm la înălţimea lui, şi cu cealaltă spre un viitor ceţos, gălăgios şi mut?

Vom aştepta cuminţi, să vedem cum pe scenă se urcă tupeul, mitocănia, trivialitatea, glumele deocheate, grosolănia şi porcoşenia?

Vom înlocui replicile subtile, caustice şi inteligente, cu onomatopee stridente şi fără noimă?

Poate că dincolo de negura prin care a trecut astăzi Maestrul Dinică, cineva cunoaşte răspunsul.

Poate că ştie şi ce trebuie făcut, pentru a opri pustiul.