Lecţia de religie

ElZap

Ciudat mod de a gândi mai au copiii.

Îmi amintesc de vremurile când peste lumea copilăriei domnea ateismul atotputernic. Un ateism de care însă nimeni nu ţinea seama.

Paradoxal, deşi ateismul ăsta fără cap şi fără coadă încerca să-şi facă cuib unde putea, lumea era ceva mai pioasă decât în ziua de azi.

Copil fiind, eram nelipsit de la lecţiile de religie, care se înţelege că se desfăşurau exclusiv în biserică, după ce se termina slujba de vecernie.

Stăteam cu ochii aţintiţi spre geamul acela de sticlă colorată, şi îl căutam cu privirea pe Dumnezeu. Aşteptam să mă lumineze, să îmi facă un semn, din care să pot pricepe ceva legat de ordinea lumii în care deschisesem ochii. Deocamdată, lumea aceea avea centrul în bisericuţa modestă, şi se termina undeva la marginea satului, acolo unde cerul albastru pogora asupra lanurilor de grâu.

Habar n-am dacă El mi-a şoptit vreodată ceva sau nu, pentru că şoaptele Lui nu se aud decât atunci când liniştea nu face valuri.

În mod sigur însă, cu trecerea timpului am început să pricep că locurile din băncile micuţei biserici erau ocupate abuziv, fără ca El să fi fost întrebat vreodată.

Am băgat de seamă că unii ţărani mai înstăriţi, aveau locuri rezervate în primele bănci, pentru ca El să-i vadă mai bine decât pe ceilalţi sărăntoci de rând, dar mai ales pentru ca acei sărăntoci să poată pricepe că în Împărăţia Lui, înstăriţii vor sta la poartă şi vor hotărî cine poate să intre şi cine trebuie să rămână pe afară.

În fiecare seară se întâmpla însă un fel de miracol, pe care îl puteai înţelege numai dacă doreai să asculţi cu mare băgare de seamă paşii Lui călcând pe vârfurile firelor de iarbă. Ţinea în mână un fel de coş din care lăsa ceva sub ferestrele unor case. Niciodată nu l-am văzut sau auzit oprindu-se pe la geamul vreunuia din cei ce stăteau duminica în primele bănci. Se şoptea că El purta în coş liniştea şi pacea trebuincioasă unui somn tihnit.

Am plecat în lume, şi i-am întâlnit pe ţăranii aceia îmbrăcaţi altfel. Stând în altfel de bănci mult mai impunătoare.

Sunt aceiaşi oameni din sătucul acela al copilăriei, numai că el s-a întins mult de tot, iar unii îl numesc Terra.

Se gratulează ei între ei cu tot felul de expresii, care de care mai găunoase, care de care mai poleite cu nimic. Oamenii de rând, sărăntocii Marelui Sat, îşi văd de treabă, fără măcar să-i bage în seamă. Pentru aceşti necunoscuţi, firele de iarbă pe care calcă Moşul, sunt mult mai preţioase decât toate tinichelele pe care Ţăranii cei Atotputernici le zdrăngăne.

Se premiază între ei cu tot felul de Nobele, de care nimeni însă nu se sinchiseşte. Cel mult păianjenii plictisiţi, decorează adesea aceste schelete seci cu o pânză infinit mai valoroasă. Fluviile astea oameni simpli, curg paşnic în matca lor fără a ţine seama de tămbălăul cultural iscat de alămuri tocmite.

Din când în când salierii acestor vremi se uită tâmpiţi, nepricepând cum a putut greşi El în aşa hal, când l-a ales pe Amadeus.

Locul băncilor sărăcăcioase de lemn, a fost luat de reviste cu ştaif, în băncile cărora sunt îngămădiţi fără noimă sfinţi şi draci deopotrivă.

Fără noimă?
Poate o fi vreo noimă, dar nu o pricep eu.
Sau poate noima asta se schimbă după cum se schimbă şi vremurile.

Vremurile?
Un buletin meteo, din care să aflăm şi noi cum o să fie vremurile în anii ce vin, pe unde am putea găsi?

Unde a dispărut distrugătorul?

ElZap

Şi totuşi…

Un distrugător nu este o umbrelă pe care o uiţi în tren, pentru ca apoi să n-o mai găseşti niciodată la biroul de obiecte pierdute. Nicio aluzie la grupuri de obiecte de genul distrugătorului care ar fi dispărut pe alte meridiane.

Povestea ne spune că prin toamna anului 1943, un ditamai distrugătorul ar fi dispărut pur şi simplu, sub toate formele lui de manifestare. Şi ca să nu credeţi că am luat-o razna, o să vă dau şi numele distrugătorului: USS Eldridge! Experimentul? Ei bine, el este cunoscut ca Experimentul Filadelfia!



Istoricii au început să-şi dea cu părerea în fel şi chip, după cum şi-au dat cu părerea şi o groază de specialişti din nenumărate domenii, dar mai ales jurnalişti tocmiţi pentru a ne deschide nouă ochii asupra unor lucruri care nu au existat şi nici nu s-ar putea să existe.

A fost băgat în treaba asta până şi Albert Einstein, dimpreună cu Teoria Câmpului Unificat. Şi nu numai el. Ce-i drept Albert Einstein a fost băgat şi în alte treburi cu care nu avea nicio treabă.

Nenorocirea e că… odată cu distrugătorul, până la urmă a dispărut şi povestea lui. Adică gogoriţa. Povestea asta seamănă cu cea a maurului. Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece. Ce nu mi-e clar mie acum, este ce datorie avea de îndeplinit acest distrugător maur?

Bine… Dar numai distrugătorul?

Îţi mai aminteşti de roiurile alea de farfurii zburătoare ce brăzdau precum ţânţarii cerul planetei? Şi ele s-au … roit. Au venit, au văzut, au învins. Şi noi le-am văzut. De fapt nu le-am văzut, că noi am văzut doar pozele făcute de unii care zic că le-au văzut. Ce-au văzut ăia? Greu de spus.

Cei drept şi eu am văzut ceva pe când eram mic. Era ceva pe cer… În plină zi. Cam cât un nasture de cămaşă. Nu pleca nici dacă dădeai cu pliciul pe cerul patriei. Stătea înţepenit acolo pe cer. Ba nu. Se mişca din când în când. Puţin spre apus, puţin spre răsărit. Mai ales spre răsărit. Până la urmă, nişte ţărani au capturat un obiect ciudat din care şi-au făcut un fel de pelerine de ploaie. Au mai fost capturate şi nişte hârtii. Pe alea le-a capturat şeful de post. Le-a dus undeva ca să fie traduse. Erau scrise doar în limba rusă. Unii ziceau că ar fi fost manifeste, prin care tovarăşii de la răsărit erau îndemnaţi să se democratizeze.

Dar de gripă ai auzit? De aia aviară. Sau dacă nu-ţi place carnea de pui, poţi să o schimbi cu aia porcină. Tot aia e. Au murit multe fiinţe din cauza ei. Mai ales nişte găini nevinovate. Pe deasupra lor zbura un Fluture. Cap de Mort. Bine că am scăpat şi de asta. De ăsta n-am scăpat.

Acum aud că se topesc polii. Ai auzit? Curg sloiuri de-a lungul meridianelor şi de-a latul paralelelor. Ca să nu se topească, ţările care ard cărbuni, ca să facă din ei curent electric, sunt îndemnate să treacă la lămpaş. Sau la candelă. Asta-i bună, mai ales dacă dai ortul popii. Nu mai e nevoie să dai bani pe lumânări.

Am auzit că mai curg şi fonduri. În buzunarele celor care ne sperie cu topirea lumii. Nu vorbesc, nu scriu, fondurile se opresc din curs. Mai ceva ca experimentul de la începutul textului de faţă.

Ce aş vrea eu să ştiu acum e altceva. Aş vrea să ştiu ce gogoşi se mai vând la piaţă?

Nu de alta, dar aş vrea să aflu ce o să înghit mâine.

Două celule

ElZap

Cineva a scris două numere în celulele A şi B.
(De exemplu în A fost scris numărul 19 şi în B numărul 53)

Eu habar n-am ce numere au fost scrise în cele două celule, dar ştiu că pot face operaţii de adunare şi scădere între ele. De exemplu, aş putea scrie

A=A+B

sau alte operaţii de acest fel.

Ce ar trebui să scriu eu, pentru ca folosind doar trei socoteli de astea simple, să fiu sigur că în final în celula A am valoarea care se găsea în celula B, iar în B se găseşte valoarea care se găsea în celula A.

(În exemplul nostru, în final, în A ar trebui să am 53 şi în B ar trebui să am 19)

Mi se spune că nu am voie să „comut” dintr-un foc conţinutul celor două celule, pentru că nu am o astfel de operaţie. De asemenea am fost avertizat că nu am o celulă de rezervă, ca să mut temporar un număr în ea.


Update

Răspunsul corect, care a fost dat la problema de mai sus de către Doar F, l-a determinat pe un cusurgiu să ridice o obiecţie mai ciudată.

Cică, după cum crede el, nici o celulă din cele două nu poate fi atotcuprinzătoare, adică nu putem scrie în ea numere oricât de mari.

Ce-i drept, cusurgiul cam are dreptate, că după cum ştim nici calculatoarele nu pot memora numere oricât de mari, chiar dacă se străduiesc din răsputeri cei ce le proiectează. Ba, chiar de am reprezenta numerele prin cine ştie ce artificiu, pe un HDD de 1TB, tot nu putem băga într-o celulă absolut orice număr.

Ca să mă convingă că are dreptate, el mi-a dat ca exemplu situaţia în care o celulă ar putea conţine doar numere între -1000 şi +1000.

Cică, dacă în A aş avea numărul 700, iar în B numărul 500, în momentul în care fac adunarea A=A+B, calculatorul (sau orice altă maşinărie deşteaptă), şi-ar putea pierde minţile, iar în A aş putea avea orice alt număr, numai 1200 nu.

Tot cusurgiul acela mi-a zis, că ştie el nişte operaţii cunoscute în lumea calculatoarelor care seamănă cu adunările şi scăderile noastre, prin care ar putea să mute cele două numere, taman în acelaşi mod, dar fără să i se întâmple nimic.

El se lăuda că poate să se folosească doar de o singură operaţie. Cică n-ar fi vorba de adunare sau scădere.

Ce operaţie o fi? Ce trebuie să scriu eu?

Asta este întrebarea.

Stupii

ElZap



Habar n-am ce se întâmplă cu mine, dar de la o vreme, ori de câte ori îmi aşez capul pe pernă, simt cum gândurile se furişează tiptil luându-şi zborul spre a se duce să vadă nişte locuri ce doar au fost odată. Acolo doresc ele să se odihnească un ceas, pe talpa de lemn a unei stupini care şi ea este doar o amintire.

Ai privit vreodată de aproape munca acelor fiinţe minuscule?
Le-ai văzut cu câtă migală aşează moleculă lângă moleculă nectarul în lacrimi de aur şi lumină?
Ai auzit că aceste insecte s-au luat la trântă cu cei mai meticuloşi matematicieni corectându-le tabelele de logaritmi?
Le-ai privit de aproape cum poartă pe picioare tot spectrul ROGVAIV al polenului cules din flori?
Ai simţit mirosul îmbătător de templu al coşniţelor în care ele îşi clădesc cu migală fagurii ca nişte iconostase?




Ştii oare că, în ciuda faptului că despre ele circulă tot felul de poveşti terifiante, nicio albină nu este în stare să-ţi facă cel mai mic rău?
Le-ai văzut cum îţi ocolesc cu grijă palma, atunci când o aşezi cu sau fără voi în drumul lor?
Dacă una din ele te-ar înţepa din greşeală, ar fi în stare să-ţi ceară iertare înainte de a muri, spunându-ţi că treaba asta face parte din fişa postului, că ea avea datoria să moară, pentru a-şi apăra căminul, liniştea şi truda alor săi.

Le poţi tu înţelege munca lor, care nici măcar nu este muncă, ci un fel de ritual ciudat impus de Marele Arhitect? Le poţi tu pătrunde bucuria dimineţilor, când pleacă spre câmpul îmbătător la fel cum ar pleca la propria lor nuntă?

Nu ştiu câte lucruri ştii tu despre aceste gâze, dar eu îmi amintesc cum pe la sfârşitul toamnei, când ţăranii se adunau pe la casele lor de la muncile câmpului, câţiva stupi erau omorâţi.
Tocmai aşa cum aţi citit. Stupii erau omorâţi.
Se pregăteau nişte feştile înmuiate în pucioasă topită, cărora li se dădeau foc la urdiniş. Un fel de arme de distrugere în masă, cum le-am spune noi astăzi. Se înţelege că erau puţine vieţuitoare care scăpau cu viaţă. Cele care scăpau totuşi, se repezeau cu minţile rătăcite în iarna care tocmai aştepta să-şi intre în rol.

În timp ce în stup se derula acel dans al morţii, ţăranii îşi frecau mâinile bucuroşi. Pe urmă fagurii erau aşezaţi într-o covată, iar copii era îmbiaţi să guste din aurul fagurilor cu grijă, ca nu cumva vreo albină muribundă să le pricinuiască vreun necaz.

De câte ori mi se întindea o bucată de fagure plină cu miere, simţeam cum o lacrimă se strecura furiş din ochii mei, amestecându-se cu dulceaţa obligatorie.

Niciodată nu mi-a trecut prin minte însă, că şi eu aş putea fi o biată albină într-un stup asupra căruia au fost aruncate zarurile nimicniciei.

Stressul furculisionului

ElZap

Geaba s-a căznit sărmanul Alecsandri să ne bage în cap că tot ce-i mult strică, mai ales atunci când e vorba de limbă. Că nu face bine să introducem neologismele cu furca în limba română, iar dacă o facem nu strică să vedem cum procedează şi alte popoare cu care noi ne ţinem a fi rude de sânge.

Urmaşii cucoanei Chiriţa, se dau şi azi în stambă, mai ceva decât o făceau pe vremea bardului din Mirceşti.

Într-una din seri, un domn profesor, brav urmaş al lui Guguliţă, ţine să ne amintească cum că tot comunismul, ba chiar Ceauşescu în persoană, a dat ordin să se taie coada stressului, ca să îl aducă pe brazda naţionalismului comunist.

Cică aşa a fost el marginalizat dimpreună cu cele trei cărţi pe care le-a scris. Pasămite din cauză că el se încăpăţâna să scrie „stress” şi nu „stres”, două din capodopere i-au fost returnate de cenzură, de nu au apărut nici până în ziua de azi.

Aşa a ajuns sărmanul profesor, un marginalizat al regimului de atunci, dimpreună cu marele nostru Deng Xiaoping de pe Dâmboviţa, şi cu toţi marii comunişti veniţi de dincolo de Nistru, câştigându-şi dreptul inalienabil de a ne învăţa pe noi tainele democraţiei, dimpreună cu tainele scrieri corecte în limba română.

Numai că eu, mai necredincios decât Toma, dau fuga la DEX, şi ce-mi văd ochii? Criptocomuniştii din Academia Română, la care ţipa el cu voce piţigăiată, pe când nu apucase a se face cu titlu de Doctor în sociologie politică, nici până azi nu s-au sinchisit să pună la loc s-ul pe care l-a tăiat Ceauşescu, aşa că stressul domnului profesor a rămas un stres neaoş românesc.

Acum, lăsând comunismul să-şi doarmă somnul lui în grota istoriei, stau şi mă întreb, dacă n-o fi auzit profesorul ăsta, care-şi freacă barba lui semi-neagră sau semi-albă de sticla televizorului, de luptele ce s-au dus pentru a impune scrierea fonetică în limba română?

Să nu fi auzit de Ion Heliade Rădulescu, de Aron Pumnul, sau de raportul către Academia Română întocmit de Titu Maiorescu în 1904?

Aud că profesoraşul s-ar fi mutat la Paris. S-ar fi mutat sau intenţionează s-o facă.

Ce mai e nou prin Oraşul luminilor domn’ profesor? Tot aşa de încăpăţânaţi au rămas franţujii? Nici acum nu vor să pronunţe englezeşte, sau americăneşte cuvântul iPod? Şi ei stâlcesc limba lui Mark Twain, spunând baladeur mp3 în loc de mp3 player, souris în loc de mouse şi logiciel în loc de softare?

Aş vrea să închei cumva. Cum ar fi mai bine decât cu Eminescu? De ce? De aia.

„Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.”

S-ar putea să nu-ţi placă. Parcă mie îmi place?

Şi apoi am şi eu o vârstă. Nu ca matale, ci puţin mai mare, şi ca mâine o să mă trezesc că mi se albeşte şi mie barba.

Asta n-ar fi bai, numai să nu ajung să-mi roşească obrazul.