Stupii

ElZap



Habar n-am ce se întâmplă cu mine, dar de la o vreme, ori de câte ori îmi aşez capul pe pernă, simt cum gândurile se furişează tiptil luându-şi zborul spre a se duce să vadă nişte locuri ce doar au fost odată. Acolo doresc ele să se odihnească un ceas, pe talpa de lemn a unei stupini care şi ea este doar o amintire.

Ai privit vreodată de aproape munca acelor fiinţe minuscule?
Le-ai văzut cu câtă migală aşează moleculă lângă moleculă nectarul în lacrimi de aur şi lumină?
Ai auzit că aceste insecte s-au luat la trântă cu cei mai meticuloşi matematicieni corectându-le tabelele de logaritmi?
Le-ai privit de aproape cum poartă pe picioare tot spectrul ROGVAIV al polenului cules din flori?
Ai simţit mirosul îmbătător de templu al coşniţelor în care ele îşi clădesc cu migală fagurii ca nişte iconostase?




Ştii oare că, în ciuda faptului că despre ele circulă tot felul de poveşti terifiante, nicio albină nu este în stare să-ţi facă cel mai mic rău?
Le-ai văzut cum îţi ocolesc cu grijă palma, atunci când o aşezi cu sau fără voi în drumul lor?
Dacă una din ele te-ar înţepa din greşeală, ar fi în stare să-ţi ceară iertare înainte de a muri, spunându-ţi că treaba asta face parte din fişa postului, că ea avea datoria să moară, pentru a-şi apăra căminul, liniştea şi truda alor săi.

Le poţi tu înţelege munca lor, care nici măcar nu este muncă, ci un fel de ritual ciudat impus de Marele Arhitect? Le poţi tu pătrunde bucuria dimineţilor, când pleacă spre câmpul îmbătător la fel cum ar pleca la propria lor nuntă?

Nu ştiu câte lucruri ştii tu despre aceste gâze, dar eu îmi amintesc cum pe la sfârşitul toamnei, când ţăranii se adunau pe la casele lor de la muncile câmpului, câţiva stupi erau omorâţi.
Tocmai aşa cum aţi citit. Stupii erau omorâţi.
Se pregăteau nişte feştile înmuiate în pucioasă topită, cărora li se dădeau foc la urdiniş. Un fel de arme de distrugere în masă, cum le-am spune noi astăzi. Se înţelege că erau puţine vieţuitoare care scăpau cu viaţă. Cele care scăpau totuşi, se repezeau cu minţile rătăcite în iarna care tocmai aştepta să-şi intre în rol.

În timp ce în stup se derula acel dans al morţii, ţăranii îşi frecau mâinile bucuroşi. Pe urmă fagurii erau aşezaţi într-o covată, iar copii era îmbiaţi să guste din aurul fagurilor cu grijă, ca nu cumva vreo albină muribundă să le pricinuiască vreun necaz.

De câte ori mi se întindea o bucată de fagure plină cu miere, simţeam cum o lacrimă se strecura furiş din ochii mei, amestecându-se cu dulceaţa obligatorie.

Niciodată nu mi-a trecut prin minte însă, că şi eu aş putea fi o biată albină într-un stup asupra căruia au fost aruncate zarurile nimicniciei.