ElZap
Geaba s-a căznit sărmanul Alecsandri să ne bage în cap că tot ce-i mult strică, mai ales atunci când e vorba de limbă. Că nu face bine să introducem neologismele cu furca în limba română, iar dacă o facem nu strică să vedem cum procedează şi alte popoare cu care noi ne ţinem a fi rude de sânge.
Urmaşii cucoanei Chiriţa, se dau şi azi în stambă, mai ceva decât o făceau pe vremea bardului din Mirceşti.
Într-una din seri, un domn profesor, brav urmaş al lui Guguliţă, ţine să ne amintească cum că tot comunismul, ba chiar Ceauşescu în persoană, a dat ordin să se taie coada stressului, ca să îl aducă pe brazda naţionalismului comunist.
Cică aşa a fost el marginalizat dimpreună cu cele trei cărţi pe care le-a scris. Pasămite din cauză că el se încăpăţâna să scrie „stress” şi nu „stres”, două din capodopere i-au fost returnate de cenzură, de nu au apărut nici până în ziua de azi.
Aşa a ajuns sărmanul profesor, un marginalizat al regimului de atunci, dimpreună cu marele nostru Deng Xiaoping de pe Dâmboviţa, şi cu toţi marii comunişti veniţi de dincolo de Nistru, câştigându-şi dreptul inalienabil de a ne învăţa pe noi tainele democraţiei, dimpreună cu tainele scrieri corecte în limba română.
Numai că eu, mai necredincios decât Toma, dau fuga la DEX, şi ce-mi văd ochii? Criptocomuniştii din Academia Română, la care ţipa el cu voce piţigăiată, pe când nu apucase a se face cu titlu de Doctor în sociologie politică, nici până azi nu s-au sinchisit să pună la loc s-ul pe care l-a tăiat Ceauşescu, aşa că stressul domnului profesor a rămas un stres neaoş românesc.
Acum, lăsând comunismul să-şi doarmă somnul lui în grota istoriei, stau şi mă întreb, dacă n-o fi auzit profesorul ăsta, care-şi freacă barba lui semi-neagră sau semi-albă de sticla televizorului, de luptele ce s-au dus pentru a impune scrierea fonetică în limba română?
Să nu fi auzit de Ion Heliade Rădulescu, de Aron Pumnul, sau de raportul către Academia Română întocmit de Titu Maiorescu în 1904?
Aud că profesoraşul s-ar fi mutat la Paris. S-ar fi mutat sau intenţionează s-o facă.
Ce mai e nou prin Oraşul luminilor domn’ profesor? Tot aşa de încăpăţânaţi au rămas franţujii? Nici acum nu vor să pronunţe englezeşte, sau americăneşte cuvântul iPod? Şi ei stâlcesc limba lui Mark Twain, spunând baladeur mp3 în loc de mp3 player, souris în loc de mouse şi logiciel în loc de softare?
Aş vrea să închei cumva. Cum ar fi mai bine decât cu Eminescu? De ce? De aia.
„Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.”
S-ar putea să nu-ţi placă. Parcă mie îmi place?
Şi apoi am şi eu o vârstă. Nu ca matale, ci puţin mai mare, şi ca mâine o să mă trezesc că mi se albeşte şi mie barba.
Asta n-ar fi bai, numai să nu ajung să-mi roşească obrazul.
Geaba s-a căznit sărmanul Alecsandri să ne bage în cap că tot ce-i mult strică, mai ales atunci când e vorba de limbă. Că nu face bine să introducem neologismele cu furca în limba română, iar dacă o facem nu strică să vedem cum procedează şi alte popoare cu care noi ne ţinem a fi rude de sânge.
Urmaşii cucoanei Chiriţa, se dau şi azi în stambă, mai ceva decât o făceau pe vremea bardului din Mirceşti.
Într-una din seri, un domn profesor, brav urmaş al lui Guguliţă, ţine să ne amintească cum că tot comunismul, ba chiar Ceauşescu în persoană, a dat ordin să se taie coada stressului, ca să îl aducă pe brazda naţionalismului comunist.
Cică aşa a fost el marginalizat dimpreună cu cele trei cărţi pe care le-a scris. Pasămite din cauză că el se încăpăţâna să scrie „stress” şi nu „stres”, două din capodopere i-au fost returnate de cenzură, de nu au apărut nici până în ziua de azi.
Aşa a ajuns sărmanul profesor, un marginalizat al regimului de atunci, dimpreună cu marele nostru Deng Xiaoping de pe Dâmboviţa, şi cu toţi marii comunişti veniţi de dincolo de Nistru, câştigându-şi dreptul inalienabil de a ne învăţa pe noi tainele democraţiei, dimpreună cu tainele scrieri corecte în limba română.
Numai că eu, mai necredincios decât Toma, dau fuga la DEX, şi ce-mi văd ochii? Criptocomuniştii din Academia Română, la care ţipa el cu voce piţigăiată, pe când nu apucase a se face cu titlu de Doctor în sociologie politică, nici până azi nu s-au sinchisit să pună la loc s-ul pe care l-a tăiat Ceauşescu, aşa că stressul domnului profesor a rămas un stres neaoş românesc.
Acum, lăsând comunismul să-şi doarmă somnul lui în grota istoriei, stau şi mă întreb, dacă n-o fi auzit profesorul ăsta, care-şi freacă barba lui semi-neagră sau semi-albă de sticla televizorului, de luptele ce s-au dus pentru a impune scrierea fonetică în limba română?
Să nu fi auzit de Ion Heliade Rădulescu, de Aron Pumnul, sau de raportul către Academia Română întocmit de Titu Maiorescu în 1904?
Aud că profesoraşul s-ar fi mutat la Paris. S-ar fi mutat sau intenţionează s-o facă.
Ce mai e nou prin Oraşul luminilor domn’ profesor? Tot aşa de încăpăţânaţi au rămas franţujii? Nici acum nu vor să pronunţe englezeşte, sau americăneşte cuvântul iPod? Şi ei stâlcesc limba lui Mark Twain, spunând baladeur mp3 în loc de mp3 player, souris în loc de mouse şi logiciel în loc de softare?
Aş vrea să închei cumva. Cum ar fi mai bine decât cu Eminescu? De ce? De aia.
„Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravatei cum se leagă nodul,
Ş-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.”
S-ar putea să nu-ţi placă. Parcă mie îmi place?
Şi apoi am şi eu o vârstă. Nu ca matale, ci puţin mai mare, şi ca mâine o să mă trezesc că mi se albeşte şi mie barba.
Asta n-ar fi bai, numai să nu ajung să-mi roşească obrazul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu