Lecţia de religie

ElZap

Ciudat mod de a gândi mai au copiii.

Îmi amintesc de vremurile când peste lumea copilăriei domnea ateismul atotputernic. Un ateism de care însă nimeni nu ţinea seama.

Paradoxal, deşi ateismul ăsta fără cap şi fără coadă încerca să-şi facă cuib unde putea, lumea era ceva mai pioasă decât în ziua de azi.

Copil fiind, eram nelipsit de la lecţiile de religie, care se înţelege că se desfăşurau exclusiv în biserică, după ce se termina slujba de vecernie.

Stăteam cu ochii aţintiţi spre geamul acela de sticlă colorată, şi îl căutam cu privirea pe Dumnezeu. Aşteptam să mă lumineze, să îmi facă un semn, din care să pot pricepe ceva legat de ordinea lumii în care deschisesem ochii. Deocamdată, lumea aceea avea centrul în bisericuţa modestă, şi se termina undeva la marginea satului, acolo unde cerul albastru pogora asupra lanurilor de grâu.

Habar n-am dacă El mi-a şoptit vreodată ceva sau nu, pentru că şoaptele Lui nu se aud decât atunci când liniştea nu face valuri.

În mod sigur însă, cu trecerea timpului am început să pricep că locurile din băncile micuţei biserici erau ocupate abuziv, fără ca El să fi fost întrebat vreodată.

Am băgat de seamă că unii ţărani mai înstăriţi, aveau locuri rezervate în primele bănci, pentru ca El să-i vadă mai bine decât pe ceilalţi sărăntoci de rând, dar mai ales pentru ca acei sărăntoci să poată pricepe că în Împărăţia Lui, înstăriţii vor sta la poartă şi vor hotărî cine poate să intre şi cine trebuie să rămână pe afară.

În fiecare seară se întâmpla însă un fel de miracol, pe care îl puteai înţelege numai dacă doreai să asculţi cu mare băgare de seamă paşii Lui călcând pe vârfurile firelor de iarbă. Ţinea în mână un fel de coş din care lăsa ceva sub ferestrele unor case. Niciodată nu l-am văzut sau auzit oprindu-se pe la geamul vreunuia din cei ce stăteau duminica în primele bănci. Se şoptea că El purta în coş liniştea şi pacea trebuincioasă unui somn tihnit.

Am plecat în lume, şi i-am întâlnit pe ţăranii aceia îmbrăcaţi altfel. Stând în altfel de bănci mult mai impunătoare.

Sunt aceiaşi oameni din sătucul acela al copilăriei, numai că el s-a întins mult de tot, iar unii îl numesc Terra.

Se gratulează ei între ei cu tot felul de expresii, care de care mai găunoase, care de care mai poleite cu nimic. Oamenii de rând, sărăntocii Marelui Sat, îşi văd de treabă, fără măcar să-i bage în seamă. Pentru aceşti necunoscuţi, firele de iarbă pe care calcă Moşul, sunt mult mai preţioase decât toate tinichelele pe care Ţăranii cei Atotputernici le zdrăngăne.

Se premiază între ei cu tot felul de Nobele, de care nimeni însă nu se sinchiseşte. Cel mult păianjenii plictisiţi, decorează adesea aceste schelete seci cu o pânză infinit mai valoroasă. Fluviile astea oameni simpli, curg paşnic în matca lor fără a ţine seama de tămbălăul cultural iscat de alămuri tocmite.

Din când în când salierii acestor vremi se uită tâmpiţi, nepricepând cum a putut greşi El în aşa hal, când l-a ales pe Amadeus.

Locul băncilor sărăcăcioase de lemn, a fost luat de reviste cu ştaif, în băncile cărora sunt îngămădiţi fără noimă sfinţi şi draci deopotrivă.

Fără noimă?
Poate o fi vreo noimă, dar nu o pricep eu.
Sau poate noima asta se schimbă după cum se schimbă şi vremurile.

Vremurile?
Un buletin meteo, din care să aflăm şi noi cum o să fie vremurile în anii ce vin, pe unde am putea găsi?