Hodorogea

ElZap

Hodorogea e un tip, un individ, un ceva cu totul şi cu totul aparte.

Om nu e, dar nici n-a încercat măcar să fie. Ai lui i-au spus că omul ar fi o fiinţă blestemată încă de pe vremea pe când se plimba cu consoarta în fundul gol prin Eden şi râvnea ca prostul la mere pădureţe. Atunci l-a prins în ofsaid Cel de Sus şi i-a spus că la El nu merge cu şulfăriile. Aşa că l-a obligat să-şi câştinge cu sudoarea frunţii pâinea cea de toate zilele.

Neputând a trăi fără pâine, dar nici cu broboanele de sudoare pe augusta lui frunte, Hodorogea a descoperit diviziunea muncii. El s-a mulţumit cu pâinea, în timp ce sudoarea frunţii a lăsat-o pentru semenii săi ce purtau mai departe povara blestemului. Ăia puteau să o poarte, că ei aveau coloană vertebrală, nu ca el care era uşor handicapat, suferind de un defect de moralitate.

Hodorogea ar fi putut fi orice şi chiar este orice, taman cum era şi Ion Prostul al lui Caragiale, cu deosebirea că el nu-i prost ci doar parşiv. Poate fi scriitor, pictor, jurnalist şi mai ales istoric.

Pe tarlaua istorie mai ales se pot obţine recolte bogate fără pic de sudoare. Acolo poţi scrie oricâte tâmpenii fără pic de talent cu condiţia să scrii ceea ce îţi dictează stăpânii. Poţi scrie şi ce crezi tu dar astea nu se vând, iar un lucru ce nu se vinde nu produce pâine, ori Hodorogea nu admite să fie ierbivor

Hodorogea scrie despre oraşe şi cetăţi ce-şi ridică semeţe turnurile de chirpici lăsând să se ofilească la umbra lor faraonicele piramide. Acolo unde Hodorogea a văzut nişte încăierări între vecini sturlubatici, el scrie despre conflicte planetare care au schimbat modul nostru de a gândi şi de a înţelege lumea. Ce-i drept au schimbat ceva, însă schimbarea a fost în defavoarea noastră.

Pe când era tinerel se adăpa la ugerul tătucului Stalin. Pe atunci tătucul ţinea loc de vacă de muls sau de supt pentru toţi viţeii ajunşi la Poarta cea Nouă vopsită în roşu aprins. Pasămite Hodorogea a realizat că nu a fost atins de aripa genialităţii, aşa că şi-a zis că e mai confortabil să stea cu blidul întins la Înalta Poartă. Acum face la fel, dar la alte porţi, că doar nu-i prost să stea mereu la aceeaşi poartă. Măcar atâta lucru a priceput 'mnealui, că Poarta aia au închis-o Stăpânii Inelelor. Şi-apoi ce contează la ce poartă stai cu blidul, dacă versurile de atunci se potrivesc ca o mănuşă pentru vremurile de azi.

Dacă Hodorogea a ajuns la senectute, şi ramolismetul bate prin mintea lui ca un crivăţ bicisnic ce încearcă să scoată sunete, aruncându-se peste câmpuri necultivate, lui Hodorogea i se ataşează o superbă jună ce va ajunge nu peste mult timp ca el. Asta, un fel de viţică fără minte, înţeapă cu arătătorul foaia de hârtie pe care stau scrise lucrurile care trebuiesc spuse şi cele ce nu trebuiesc.

Unii îl citesc pe Hodorogea, cam cum ar citi Sfântă Scriptură. E nevoie să culeagă din înţelepciunile lui Hodorogea argumente cu care să se bată în arenă, atunci când mintea lor nu le poate oua, din cauza unei constipaţii intelectuale.

Aşa se face că noi defilăm din epocă în epocă, taman ca o căruţă fără GPS, ce vrea să ajungă nicăieri, niciunde şi nicicând. Poate şi pentru că nu am avut curajul să gândim cu propriul nostru cap. Poate din cauza asta cei ce au fost ni l-au împins pe Hodorogea la catedră, sprijinit în proptelele alea mizerabile pe care acum le foloseşte ca cârje.