La umbra unor frânturi de texte - Zoilii (6)

ElZap

Și de pe sul, cu mult avânt,
Ies odele, încet, cu-ncetul.
Olimpic și cu glasul sfânt
Citea poetul.
Curtenii, transportați, răspund:
—"Ce-artistic, ah! și ce profund!"


Sunt vremuri în care Zoilii sunt mult mai periculoşi decât sărmanul Dionis. Până una-alta tot Zoilos din Amphipolis face muzica. Nici măcar nu ştim dacă fără el Dionis s-ar fi apucat să scrie, să vorbească, sau să cânte.

Încep să cred că pe Zoili nici n-ai cum să-i opreşti. Că ei sunt cei care-l împing în coarne pe sărmanul Dionis. Ei au fost, sunt şi vor fi, cum ar spune un înţelept alt timpurilor noastre care se scufundă până la gât în almanahe.

Mai ales unul cu gura până la urechi, cu tupeul mai lung decât gâtul lipsă, veşnic prezent pe unde nu-i e locul îşi dă cu părerea la ambele capete. Deh, o boală a copilăriei petrecută în puf roşu aprins. El are dreptate şi când spune că e, şi când spune ca nu e. Chestia asta încurcată ţine de o anumită filosofie a paradoxului învăţată de la părinţi.

Eu ce să zic? Îl las pe Coşbuc să zică.

—"Și tu ce zici? M-am îndreptat?"
Polixen, tremurându-i pașii,
Spre ușă pleacă, resignat,
Privind slujbașii:
—"E cheia temniții la voi?
Haid’, duceți-mă înapoi!"