Cel fără de păcat să ridice frunza

ElZap

Cu ceva vreme în urmă vuia satul de grija frunzei. N-o fi fost frunza strămoaşei noastre Eva, dar în mod cert o strănepoată de-a ei tot s-a jucat cu un cotiledon. Sau măcar cu un peţiol.

Biata femeie mai că ar fi roşit de ruşine şi de boroboaţa făcută. Mai că ar fi... că la grosimea epidermei, oricât ar fi încercat nu ar fi reuşit. În jurul ei lume ca la bâlci, stârnită de o curiozitate cu mai multe zerouri în coadă.

La câtă gălăgie se stârnise în piaţă, mai că ai fi zis că i se pregăteşte un autodafe pentru abandonarea credinţei pe care n-a avut-o niciodată.

Tot circul s-a împotmolit însă atunci când a fost căutat voluntarul care să ridice frunza a carei valoare era cu mult depăşită de greutate ei în aur. A frunzei, vreau să zic, că dama de pică e una cu mare greutate.

Toţi eretocriţii chemaţi la faţa locului se trăgeau îndărăt. Gurile rele spun că ăştia erau din neam dalmaţian. Ca s-o spunem pe a dreaptă, fiecare avea pata lui. Unii aveau multe, iar majoritatea aveau mult prea multe. Cine să se joace cu frunza Evei, când pe pământ o mână invizibilă scria de zor.

Cei ce au fost de faţă spun că mâna aia scria lista dalmaţienilor. Până şi cel chemat să vegheze la buna funcţionare a autorităţilor publice se uita încurcat la frunză.

Aruncă frunză, nu mai are unde a se ascunde şarpele. Şi dacă nu apare şarpele s-a dus dracului toată povestea cu încolăcitul jivinei în umbra din grădină. Grădina botanică desigur, că aia e pe-aproape.

Atunci mi-am amintit de judecătorii Greciei antice. Ce frumos judecau ăia, aşezaţi pe scaunul ăla îmbrăcat în piele. Unii spun că era piele de eretocrit.

A ăluia care judecase strâmb înainte cu câteva luni.

Aşa da judecată. Nu-ţi dă mâna să răspunzi la comenzi.