duminică, 5 februarie 2012

Pentru? Contra? Zero barat.


ElZap


Exemplu de profesionalism gazetăresc? Reclamă făţişă pentru cei ce au niscaiva interese în Roşia Montana?

Să vedem cum se face o emisiune de televiziune model. Întâi aduci la discuţii nişte ciomăgari mediatici care dau o anumită greutate opiniilor exprimate. Numai de o anumită parte. Aia care are chimirul plin.

Când X spune că este contra, haita de ciomăgari urlă la comandă un "Huuooooo!" din adâncul rărunchilor, iar când Y spune că este pentru, aceeaşi haită se pronunţă printr-un potop de aplauze.

Nu este clar că emisiunea este imparţială? Sper că nu-mi spuneţi că este neprofesionistă.

Atunci când haita nu reuşeşte să se impună, pune umărul relizatorul cu un amestec de argumente şi spumă verbală. Să nu amestecă merele cu perele, ne spune nea Tatulici realizatorul. Chiar aşa, de ce le amesteci? Puţină jenă n-ai? N-ai de unde.

Aduceţi-l şi pe domnul Băsescu, că tot mai este el preşedinte! Acolo unde pune el umărul se alege praful. Aduceţi şi dinamita.

În felul ăsta se alege praful de ţară. Aşa-i când ne lipsesc bâtele, că văd că de argumente nu mai avem nevoie.

Mai se învârt prin zonă nişte oameni care au fost contra, dar acum sunt pentru. După ce s-au documentat ca lumea. Habar n-am unde s-au documentat. Un singur lucru nu pricep eu: de ce îşi pipăie buzunarele?

Cine a vopsit odată o revoluţie, va vopsi şi Roşia Montana.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Privesc oraşul furnicar


ElZap

Bag şi eu un ochi în piaţă.

Aici, vreau să zic:



Oare de ce nu vrea nimeni să vadă ce-i acolo? Îi deranjează pe prea mulţi?
Văd că oameni sunt? Bănuiesc că sunt şi problene.

Televiziunile de ce n-ar fi?



Metamorfoza


ElZap





























De astă dată mi-a ieşit. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu. Un câine în toată legea, cu drepturi şi obligaţii, cum am avut şi înainte de a fi ce sunt. La drepturi chiar îmi prisosesc.

Sigur că am şi eu un stăpân, dar măcar nu am o droaie cum aveam înainte. Şi apoi pe ăsta îl ştiu după cum tuşeşte, când iese să-mi aducă de mâncare. Înainte nu ştiam niciodată cine mi-era stăpân. Am scăpat de prefăcătoria oamenilor şi asta e o mare realizare. Pe când nu eram ce sunt, habar n-aveam cine e gata să-mi bage cuţitul în spate, sau să-mi pună sula-n coaste.

De muncit nu prea am cine ştie ce de făcut. Toată ziua stau tolănit la umbră. Stăpânul zice că sunt un leneş. Asta ca un fel de alintare, că el nu-i rău la suflet. Parcă el munceşte? Munceşte, dar munceşte de pomană. Un fel de a căra apă cu ciurul, după cum îi cer cei mai mari.

Uneori am datoria să latru, dar o fac că aşa-mi vine mie să fac, nu cum făceam în cealaltă viaţă. În faţa mea nu mârăie nimeni. Nimeni nu-mi spune ce să latru, când să latru şi pe cine să muşc.

Eu latru doar la cei pe care-i bag în categoria răufăcătorilor. Îi miros de la o poştă. Unul nu scapă nelătrat. Vara, când stăpânul lasă uşa deschisă, mă uit la cutia aia căreia îi spuneam televizor, pe când nu eram ce sunt. Îmi vine să-i latru pe toţi. Pe mine nu mă înşeală mirosul. Toţi, dar absolut toţi, sunt nişte mincinoşi. Oamenii le mai spun ălora din cutia magică demagogi. Cam tot aia e până la urmă, dar aşa sunt oamenii, vor să se dea mari mestecând cuvinte pompoase.

În bătătura stăpânului nu sunt nici eu ultimul om. Mă rog, ce sunt eu acum. Am şi eu un rang, o funcţie, de care nimeni nu se atinge. Am şi un cabinet, băgat la umbra unor brusturi, ca să nu-mi reducă soarele capacitatea de muncă. Peste tot ce mişcă în bătătură eu mi-s ăla care împart dreptatea. Abuzuri nu prea comit, că mă fac de ruşine şi-mi pierd onoarea. Aşa-i în lumea noastră a câinilor.

Mai ales pe câţiva cocoşi trebuie să-i ţin la respect. Atunci sunt un fel de poliţai. Ei se bat, eu îi amendez. Plătesc cu penele din coadă. O mai încaseză şi când sar în spatele unui prichindel ce ţine tot de stăpân. Să vezi atunci ce se mai distrează puştiulică!

Mai am şi sarcina de scut pentru nişte puişori care-şi schimbă culoarea galbenă cu carea au venit pe lume. Ce scut antirachetă? Eu îi apăr cu inteligenţa mea naturală nu cu aia artificială cu care sunt dotate rachetele pe care le văd eu la televizor, când mă lasă stăpânul. Cum se roteşte pe deasupra bătăturii o escadrilă de ciori sau vre-un uliu Tomahawk îl şi iau la ochi cu un lătrat sol-aer.

Noaptea dorm şi eu, ca tot omul. Dorm, dar ţin deschis un ochi. Ăla cu care văd în infraroşu. Să îndrăznească vulpea să se apropie de găinile alea de dorm undeva pe sus, că îi ajunge pielea pe băţ. Când iese stăpânul noaptea din casă se uită după mine întâi, iar eu îi răspund cu un hămăit înfundat. În limbajul lui asta s-ar traduce prin: "sunt la post, stăpâne".

În rest numai de bine de când m-am schimbat.

Uitasem să spun că în fiecare seară îmi fac rugăciunea.

O încep cu: "Doamne păzeşte-mă să nu ajung iarăşi om".



Verde Împărat


ElZap


Istoria n-a fost niciodată un salon în care actorii îşi schimbau între ei reverenţe. A fost şi altfel decât în zilele noastre.

În timpul lui Ginghis Han de pildă.

Frunzărind  Wikipedia aflu de pildă că invadatorii ăia, dacă te nimereai să fii în drumul lor, îţi jumuleau cam 10% din ce aveai în bătătură. Asta ca să nu moară ei şi caii lor de foame. Un fel de TVA ar zice unii. Luau şi pe urmă te lăsau în pace. Mai pe înţelesul nostru, dacă aveai zece găini în bătătură îţi luau şi ei una şi o haleau. Rămâneai totuşi cu nouă găini, aşa că nu mureai chiar de foame.

Dacă te opuneai lor o păţeai, dar dacă nu opuneai rezistenţă era cum a fost şi înainte. Capul ce se pleacă... Ei nu şarjau cu caii lor ca să-ţi accidenteze mortal vecinii, că doar nu erau beţi criţă. Nici nu ştiu dacă aveau tărie cu ei.

Mai luau cotropitorii ăia şi nişte tineri. Pe ăia îi duceau să lupte alături de ei, că doar eram deja tovarăşi de cotropire. Bănuiesc că dacă unul din tinerii ăia luaţi la oaste cu binişorul se prăpădea pe câmpul de bătaie sau cădea în vreo capcană pusă de duşman, familia lui primea un fel de decoraţie, iar ăla era făcut erou post-mortem. Aşa-i frumos.


Ce vremuri!

joi, 2 februarie 2012

Laboratorul demenţei


ElZap

Nu orice individ ar trebui să aibă dreptul să intre în laborator. Omenirea a plătit un tribut prea mare pentru că unii s-au jucat cu chestiile alea despre care nu ştiau ce pot face. Poţi face o experienţă, dar asta nu te scuteşte nimeni de obligaţia de a da socoteală dacă rezultatele sunt dezastruoase.

Văd unii tot încearcă şi tot mai vor. Încearcă sau se prefac că încearcă.

Pe când unul era doar primar peste urbe şi nu făcea nimic zicea că experimentul are nevoie de o altă baterie de sfetnici. Poate o baterie de vin, că nu i-au ajutat la nimic sfetnicii care i-au fost daţi prin generozitatea sau prostia oamenilor.

Acum omul, ajuns în fruntea statului, o ţine tot pe-a lui. Omul vrea să încerce.

Încearcă votul uninominal, i se dă. Nu iese, sau n-o să iasă. Vrea parlament unicameral i se dă şi asta, sau e pe cale să i se dea. N-o să iasă. A încercat omul şi cu ţepele. Deocamdată n-am văzut unul care să fi fost măcar înţepat.

Se plimbă unii pe la puşcărie cam cum se plimbau pionierii pe la Doftana. De rămas nu rămâne niciunul. Puşcăriile astea sunt ca nişte mănăstiri unde bagi banii pentru indulgenţe. Domnul te absolvă de păcate. Odată absolvit o poţi lua de la început ca pe vremea lui Rasputin. Curată vrăjitorie cu alai de procurori, poliţişti, judecători şi ce-or mai fi. Păi de-ai zice fiecare că are încredere în justiţie. Ştiu ei ce ştiu.

Acum behăie ceva de comunism. Prea e comunism pe la noi şi de aia nu merge treaba. Corupţie nu-i, că se împleticesc autostrăzile pe la noi mai ceva decât prin Japonia. Nu mai vorbesc de bani. Nababul tot nabab. Bagă mâna în pungă şi dă. În punga noastră se înţelege.

Nu contează că de 22 de ani noi tot vindem şi demolăm. E vorba doar de un experiment, nu-i aşa?

Îmi amintesc de bancul ăla cu cele trei fire de păr ale moşului rătăcit prin frizerie. Îmi vine şi mie să urlu ca bietul moş:

- Pe ăsta lasă-l dracului vâlvoi. Lasă-l şi pleacă dracului de-aici.

Ăsta dacă mai face niscaiva experimente sare laboratorul în aer. Până una alta lucrezi cu oameni nu cu nişte cobai!

Oare?


Dreptul de a ieşi din rânduri


ElZap

Îmi place să fiu un om disciplinat, supus chiar până la un punct. Totdeauna am crezut că dezordinea de dragul dezordinii nu duce la nimic, că este singura metodă prin care în mod garantat pierd toţi.

Asta nu mă opreşte însă să cred că sunt momente în care disciplina este un pericol pentru tine şi pentru toţi cei din jur.

Atunci când vezi că timonierul s-a îmbătat criţă, că înlocuieşte ordinele cu nişte măscări oribile, nu poţi rămâne în rând. Atunci ai datoria să sari peste bord, să-i indemni şi pe alţii s-o facă, dacă nu ai cum să-i iei timona din mâna bezmeticului. Cine ştie ce planuri tembele i-a fătat mintea ăluia după o noapte de beţie? Poate vrea să dea cu nava de stânca ce s-a ivit în zare.

Nici când vezi că unii toarnă gaz pe un foc ce clocoteşte nu poţi sta în rând. Pui mâna pe tulumbă şi încerci să-i răcoreşti pe cei ce au capul încins. Cu focul nu-i de glumit. Abia după ce ai stins cauza focului te pui cu tulumba pe vâlvătaie.

E uşor să spui, dar mult mai greu să faci.

S-ar putea ca nebunul satului să fie crezut. Nu de toţi sătenii, dar de câţiva tot poate fi crezut. De cei ce-şi fac veacul pe la nou-înfiinţata crâşmă de lux. Şi ăia ce-or să facă? Păi s-ar putea să te facă pe tine nebun, ba chiar să te pună în cămaşă de forţă. Dacă nu te pun, măcar cheamă salvarea. Până se prind ăia cine e nebunul tu eşti injectat, ba chiar şi cu foaia de observaţie completată. A se vedea cazul sergentul care a trecut de la extaz la agonie.

Sau s-ar putea să-ţi închidă piaţa, adică vederea la lume, sub pretextul că nu prezinţi interes. Cine o să te creadă că tu vrei să strigi adevărul, dacă nici televiziunea nu te bagă în seamă? Şi la televiziune e ca la piaţă: iei după cât ţi-e punga de generoasă. Cine sunt ăia de strigă? Iaca nişte nebuni care nu ştiu ce vor. Nişte duşmani ai poporului, care pretind că ar trebui să umble toate metresele în fundul gol, numai ca să aibă ei ce mânca. Habar n-au ei cât te costă o metresă în ziua de azi.

Şi-apoi, nebunii ăia n-au auzit de exterminare, de eutanasie? La ce bun să mai mănânce dacă tot trebuie să moară? N-au citit pesemne ultimul sondaj. Analfabeţii dracului! Şi mai zic că ar fi profesori universitari. Ce profesori sunt ăia dacă sunt cu burta goală?

Aşa că...
Mai bine laşi să-şi facă pălălaia de cap cât pofteşte.
Drumul spre Rai trece prin Ourgatoriu.
De ce nu s-ar încălzi şi ei o ţâră, că nu se ştie niciodată.
Poate că în Rai nu funcţionează termoficarea.

Democrația și Don Juan


ElZap

Totul a început într-o sală de cinematograf.

Un tip, preocupat mai mult să câștige decât să lupte, urmărea atent un film.

Nici nu-mi amintesc ce film era. Poate „Aventurile lui Don Juan”, poate altul. Ceea ce țin minte e că Don Juan, cunoscutul amorez, colecționase un număr impresionant de mănuși. Toți încornorații îl pofteau la duel și toți în același loc și la aceeași oră.

Ca să nu-și irosească timpul lui preţios, a hotărât că e mai profitabil să-i pună să se dueleze între ei şi abia în final el să se dueleze cu învingătorul învingătorilor. Inutil să spun că acel învingător era leşinat şi că el a fost învins fără probleme.

Când am ieşit din sala de cinema l-am văzut pe tipul preocupat cum se prelingea ca o umbră pe lângă ziduri. Ceva îl rodea. Punea ceva la cale. Peste ani am priceput că el punea la cale un nou sistem de luptă, una care să-i asigure lui şi numai lui puterea.

Aşa am aflat că:

1. Pentru a câştiga o bătăliei nu trebui să lupţi, ci să-i pui pe alţii să se bată ca chiorii.

2. Don Juan are totdeauna în buzunar rezultatul luptei, indiferent cine o câştigă. El este singurul câştigător cert.

3. Toate marile bătălii nu sunt decât nişte spectacole atent regizate.