Păcălici

ElZap
Mi se umple inima de mândrie patriotică.

Au fost nişte vremuri...

Vremurile au fost, numai că eu nu eram. Nu eram încă. Abia mai târziu m-am hotărât să fiu. Ce-i drept nici decizia asta nu mi-a aparţinut mie.

Îmi amintesc doar călătorind pe Google Map şi pe Panoramio. Pe-atunci nici astea nu erau încă făcute.

Zice-se că brigadierii au făcut asta.

E bine că au făcut şi atât. Ar fi putut să stea cu burta la soare. Ar fi putu să stea la crâşmă. Ar fi putut să meargă la discotecă. Ei la discotecă şi ele la Chippendales.

Şi mai e ceva bun în toată treaba asta. Când ăia făceau nimeni nu avea curajul să desfacă. Dacă ar fi avut, apoi acum toată calea asta ferată ar fi fost vândută la fiare vechi. Cu banii luaţi pe ea am fi avut nişte viloaie... Mamă ce vile ne mai făceam.

Cam cum s-a întâmplat cu viaductul ăsta.

Praf şi pulbere s-a ales din el. Zici că a trecut aviaţia inamică la joasă înălţime. Şi când te gândeşti că ăsta e doar un mizilic din mulţimea de isprăvi democratice. Cei slabi de inimă ar fi bine să se abţină de la acest link. Nu se ştie niciodată ce te apucă.

N-ai zice că pe viadictul ăsta au circulat odată trenuri. A intrat şi-n gura Wikipediei. Ba chiar şi în cea a Amazonului.

Acum, treburile s-au cam complicat. Sau poate doar s-au perfecţionat.

Acum nu furăm după ce s-a făcut ceva. Acum furăm anticipat. Bunăoară pădurile.

Întâi le furăm şi apoi le plantăm. De aici avem un dublu câştig. Întâi câştigă ăia de sunt puşi pe bărbieritul dealurilor şi munţilor. Ceva tot rămâne însă. Rămâne loc pentru un spectacol de zile mari. Un fel de circ ar zice unii. Un circ televizat.

Nu se mai numeşte Cântarea României. Aia nu e bună. Aia a fost de Russo. De Alecu. Acum circul se numeşte România prinde rădăcini.



Parcă am văzut chestia asta. Sau am auzit-o.




Prinde? O fi, dacă zice domnul de mai sus. Problema e că nu ştim pentru cine prinde, că dacă am şti, parcă n-ar strica să fie prins şi ăla sau ăia. Să prindă şi ei rădăcini.

Acum, mă întreb şi eu ca omul prost: oare ar putea prinde unii rădăcini în sare? Că dacă e pe-aşa, parcă ar merita să-l concurăm pe tovarăşul Miciurin.

Doamne ce corespondenţă a mai purtat ăsta cu tovarăşul Stalin. Şi ce cânepă mai făcea el pe-atunci. Roşie. Ca focul. Nici nu se compară cu cânepa asta de azi, de o găsim la etnobotanice.



Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Acum mă întreb care este următoarea creaţie pe care o cloceşte telespicherul nostru cel voinic. Că pe prima ne-o amintim.

Aia cu Decembrie Roşu.