Postări
ElZap
Se pare că oamenii n-au putut trăi niciodată fără zei.
Nu degeaba a strigat Voltaire disperat:
“Si Dieu n'existait pas, il faudrait l'inventer.”
Nu m-ar deranja câtuşi de puţin faptul că ai mei contemporani îşi doresc un zeu acolo, cu atât mai mult cu cât zeii ar putea fi chiar benefici, şi de cele mai multe ori ei nici nu prea ne deranjează, lăsându-ne să ne ocupăm de potlogăriile noastre. Eu, de-ar fi după mine, le-aş face un fel de plan de muncă. Le-aş trasa sarcina să coboare din când în când printre noi, cu toiagul cel îndreptător de coloane vertebrale. Nu de alta, dar prea e multă lume gârbovă pe la pomenile de tot felul.
Poate că un zeu mai mic acolo ar accepta să fie angajat cu jumătate de normă la Spitalul Foişor. Să-i înveţe pe domnii doctori cum se face corect ortopedia. Şi poare s-ar ocupa şi de ortografie, ortoepie, ortologie sau chiar ortogeneză. Orto să fie, că batracieni sunt cu duiumul.
Pe mine mă deranjează numai şi numai zeii aceia de cârpă, pe care istoria îi mai ţine o clipă în viaţă, aşa ca să aibă cu ce face valuri atunci când are ea chef să se bălăcească în mocirlă. Pe unii îi scoală chiar din morminte, ca să dea un bis postmortem, în spectacolul circ ce ne însoţeşte existenţa noastră searbădă.
Bunăoară Vasile Roaită, care nici n-a fost ceea ce se pretinde că era, şi nici n-a făcut ceea ce se credea doar că a făcut. N-a făcut, dar folositor a fost celor ce i-au urmat. Un zeu de cârpă.
Apoi intelectualii noştri subţiri din corul zeilor, ce strâmbă din nas într-un cor ce interpretează nişte roluri abjecte, dintr-o partitură ce le-a fost pusă pe prompter odată cu un soios plic cu arginţi. Strâmbă din nas numai atunci când cineva le spune că sunt afoni, „Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,/ Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,/Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.”
Când însă vine vorba să-şi laude zeul Casei, devin deodată alţi oameni. Ei pot deveni alţi oameni de oricâte ori e nevoie.
Dacă de pildă, ai noştri tineri, sau mai puţin tineri, se nimeresc să fie primiţi în vreo casă de-aia simandicoasă, cu blazon, ei devin deodată vocali. Dau din mâini, dau din plisc, dau din pixuri, ba sunt în stare să dea şi din picioare, dacă le-ar cere amfitrionul. Noroc că nu este cazul. Se scriu imnuri de laudă, sau măcar nişte laude serbede acolo, de cinci ori pe an, adică la fiecare aniversare a zilei lor de naştere şi cam tot atâtea cu ocazia zilelor onomastice.
Se scrie laudativ pentru amfitrion, dar se scrie şi pentru toate animalele domestice care au avut norocul sau ghinionul să se pripăşească pe lângă casa lui. N-are a face că e vorba de floare, pom, sau alt scaiete.
Cei ce nu s-au bucurat de cinstea de a fi primiţi pe la astfel de case, se aciuează pe lângă câte un ministru, şef de stat sau alte măriri-zdrenţe. Din obscure personaje de mahala, intelectualii noştri îi îmbracă peste noapte în hainele unor mari ziditori de istorie. De istorie şi de mari obiective.
Uite-l pe şmecherul ăla, care face ca vara să fie ca iarna, ce bine-i stă în costumul croit de cântăreţii din drâmbă. A făcut omul un şanţ pe lângă Băneasa? L-a făcut. De fapt nici nu l-a făcut el. El s-a ocupat cu caimacul. În cât timp l-a făcut? Păi numai prelungirile însumează peste doi ani. Unii zic că ar fi început prin februarie 2007. Ce lungime are scurmătura domnului ministru? Se zice că ar avea cam 1300 metri. Alţii zic că ar avea doar 560 metri. Bun. Tragem linie şi împărţim. Împărţim 1300 metri la doi ani. Iese bine. Cam doi metri pe zi. Sau dacă o avea 560 metri, atunci îţi iese cam 0,5 m pe zi. Atât!!! Atât.
Poate n-am făcut eu bine împărţirea sau împărţeala. Deh, nu sunt eu aşa de priceput ca domnul ministru. Cât costă? Păi costă cam 13 milioane de euroi. Curat murdar.
Asta nu poate fi trecut la categoria zei. Nici de drac nu e bun. Treaba e că nimeni nu-l vede ca să-l cânte aşa cum trebuie.
Şi panteonul zeilor noştri de cârpă ar putea continua. Cu cei ce au fost pe la Ştefan Gheorghiu de pildă. Unii din ei şed bine în mausoleul din Parcul Carol. Se odihnesc. Cică locatarii au fost mutaţi cu chirie în altă locaţie. Nimeni nu ştie sigur unde, când şi cum.
Ce să zic eu. La zei de cârpă, cântăreţi pe măsură.
Se pare că oamenii n-au putut trăi niciodată fără zei.
Nu degeaba a strigat Voltaire disperat:
“Si Dieu n'existait pas, il faudrait l'inventer.”
Nu m-ar deranja câtuşi de puţin faptul că ai mei contemporani îşi doresc un zeu acolo, cu atât mai mult cu cât zeii ar putea fi chiar benefici, şi de cele mai multe ori ei nici nu prea ne deranjează, lăsându-ne să ne ocupăm de potlogăriile noastre. Eu, de-ar fi după mine, le-aş face un fel de plan de muncă. Le-aş trasa sarcina să coboare din când în când printre noi, cu toiagul cel îndreptător de coloane vertebrale. Nu de alta, dar prea e multă lume gârbovă pe la pomenile de tot felul.
Poate că un zeu mai mic acolo ar accepta să fie angajat cu jumătate de normă la Spitalul Foişor. Să-i înveţe pe domnii doctori cum se face corect ortopedia. Şi poare s-ar ocupa şi de ortografie, ortoepie, ortologie sau chiar ortogeneză. Orto să fie, că batracieni sunt cu duiumul.
Pe mine mă deranjează numai şi numai zeii aceia de cârpă, pe care istoria îi mai ţine o clipă în viaţă, aşa ca să aibă cu ce face valuri atunci când are ea chef să se bălăcească în mocirlă. Pe unii îi scoală chiar din morminte, ca să dea un bis postmortem, în spectacolul circ ce ne însoţeşte existenţa noastră searbădă.
Bunăoară Vasile Roaită, care nici n-a fost ceea ce se pretinde că era, şi nici n-a făcut ceea ce se credea doar că a făcut. N-a făcut, dar folositor a fost celor ce i-au urmat. Un zeu de cârpă.
Apoi intelectualii noştri subţiri din corul zeilor, ce strâmbă din nas într-un cor ce interpretează nişte roluri abjecte, dintr-o partitură ce le-a fost pusă pe prompter odată cu un soios plic cu arginţi. Strâmbă din nas numai atunci când cineva le spune că sunt afoni, „Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,/ Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,/Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.”
Când însă vine vorba să-şi laude zeul Casei, devin deodată alţi oameni. Ei pot deveni alţi oameni de oricâte ori e nevoie.
Dacă de pildă, ai noştri tineri, sau mai puţin tineri, se nimeresc să fie primiţi în vreo casă de-aia simandicoasă, cu blazon, ei devin deodată vocali. Dau din mâini, dau din plisc, dau din pixuri, ba sunt în stare să dea şi din picioare, dacă le-ar cere amfitrionul. Noroc că nu este cazul. Se scriu imnuri de laudă, sau măcar nişte laude serbede acolo, de cinci ori pe an, adică la fiecare aniversare a zilei lor de naştere şi cam tot atâtea cu ocazia zilelor onomastice.
Se scrie laudativ pentru amfitrion, dar se scrie şi pentru toate animalele domestice care au avut norocul sau ghinionul să se pripăşească pe lângă casa lui. N-are a face că e vorba de floare, pom, sau alt scaiete.
Cei ce nu s-au bucurat de cinstea de a fi primiţi pe la astfel de case, se aciuează pe lângă câte un ministru, şef de stat sau alte măriri-zdrenţe. Din obscure personaje de mahala, intelectualii noştri îi îmbracă peste noapte în hainele unor mari ziditori de istorie. De istorie şi de mari obiective.
Uite-l pe şmecherul ăla, care face ca vara să fie ca iarna, ce bine-i stă în costumul croit de cântăreţii din drâmbă. A făcut omul un şanţ pe lângă Băneasa? L-a făcut. De fapt nici nu l-a făcut el. El s-a ocupat cu caimacul. În cât timp l-a făcut? Păi numai prelungirile însumează peste doi ani. Unii zic că ar fi început prin februarie 2007. Ce lungime are scurmătura domnului ministru? Se zice că ar avea cam 1300 metri. Alţii zic că ar avea doar 560 metri. Bun. Tragem linie şi împărţim. Împărţim 1300 metri la doi ani. Iese bine. Cam doi metri pe zi. Sau dacă o avea 560 metri, atunci îţi iese cam 0,5 m pe zi. Atât!!! Atât.
Poate n-am făcut eu bine împărţirea sau împărţeala. Deh, nu sunt eu aşa de priceput ca domnul ministru. Cât costă? Păi costă cam 13 milioane de euroi. Curat murdar.
Asta nu poate fi trecut la categoria zei. Nici de drac nu e bun. Treaba e că nimeni nu-l vede ca să-l cânte aşa cum trebuie.
Şi panteonul zeilor noştri de cârpă ar putea continua. Cu cei ce au fost pe la Ştefan Gheorghiu de pildă. Unii din ei şed bine în mausoleul din Parcul Carol. Se odihnesc. Cică locatarii au fost mutaţi cu chirie în altă locaţie. Nimeni nu ştie sigur unde, când şi cum.
Ce să zic eu. La zei de cârpă, cântăreţi pe măsură.
Fermecător! Mi-a plăcut mult.
RăspundețiȘtergereMă bucur. Poate ar fi fost mai bine să fi avut prilejul să scriu despre altfel de subiecte.
RăspundețiȘtergere