Aeroplanul de papură

ElZap

Demult, nici nu ştiu când, şi nici nu ştiu unde, am văzut un documentar cu un aeroplan făcut în întregime din papură.

Se pare că, în cel de-al doilea război, un avion a aterizat forţat pe o insulă nu tocmai pustie. Era locuită de un trib, ai cărui locuitori n-au văzut neam de neamul lor un avion sau aeroplan zburând. Impresionaţi însă de pasărea de oţel care a coborât din ceruri, ei s-au grăbit să construiască un fel de aeroplan din papură.

Se înţelege că aeroplanul ăla din papură nu a zburat niciodată. Nici nu avea cum.

Era doar un fel de reproducere a ceva ce „unii au văzut”, şi văzând li s-a părut că „au înţeles ce au văzut”. Cei drept, nici nemernicii aceia, care au violat spaţiul aerian al războinicilor locuitori ai insulei, n-au catadicsit să le explice cum trebuie procedat, pentru a face ca avionul lor să se înalţe. Ei şi-au luat avionul lor din oţel cu ei, l-au distrus, sau naiba ştie ce i-au făcut.

Nici măcar nu se ştie de ce au procedat aşa. Poate din grabă, poate din neglijenţă, sau poate pentru a nu cădea în mâinile locuitorilor un know-how extrem de preţios. Sau poate aveau tot interesul ca ăia să rămână la fel de înapoiaţi precum au fost găsiţi. Adică, tot în fundul gol, cum s-ar zice.

Mai trist decât povestea cu locuitorii acelei insule, este faptul că nimeni nu a tras vreo învăţătură cât de mică din acea întâmplare. Aproape nimeni.

Şi astăzi, după atâţia ani de la întâmplare îi vedem pe unii cum construiesc de zor, supersonice din papură, fără să se întrebe cum vine treaba cu industria aeronautică.

Unii o fac din prostie crasă, crezând că au priceput din prima cum trebuie meşterit un astfel de aeroplan. Nu pricep, dar o vreme ei sunt priviţi ca un fel de guru al insulelor peste care păstoresc. Se simt bine aşa, chiar dacă văd că aeroplanul rămâne la sol, precum o gâscă moartă. De cele mai multe ori îşi întemeiază un fel de dinastii locale, lăsând urmaşilor să gestioneze preţioasa lor înţelepciune. Başca influenţa dobândită. Şi cum să nu se simtă bine, dacă ei stau călare pe posturi grase de miniştri, prim-miniştri, ministrese, preşedinţi, sau dracu mai ştie cum le se spune. Se simt bine, nesimţiţii.

De cele mai multe ori însă, ei se comportă asemenea unor şefi de trib, practicând un fel de vânătoare sălbatică împotriva propriilor supuşi. Pe ei îi vând apoi ca sclavi unor negustori, veniţi de peste mări şi ţări. Supuşii sunt adunaţi ca să meşterească la pasărea lor de papură, iar când corabia a ancorat la mal, sunt împinşi spre o destinaţie imprevizibilă. Cam aşa au fost recoltaţi sclavii din continentul african, după cum puteţi constata dacă revedeţi filmul „Rădăcini” ( "Roots").

Astăzi cred că trebuie să fii atent şi la cei ce vin ca să te înveţe cum trebuie făcut un planor, că nu se ştie niciodată dacă nu cumva ei sunt doar un fel de popularizatori ai ştiinţei, pe care însă n-o posedă, sau şi mai rău, nişte indivizi care ţin morţiş să-ţi bage căruţa cu oiştea în gardul lor, ca să-ţi ia apoi şi căruţa. Căruţa ţi-o iau drept dobândă pentru cele trei surcele rupte din gard.

Măcar dacă am fi avut mintea cea de pe urmă, să ne fi învăţat din păţaniile altora.

Ba chiar din ale noastre.