A fost odată...

ElZap


... o vreme când...

... oamenii se grăbeau alene şi aveau tot timpul să admire sumedenia de minuni care se petreceau peste tot în jurul lor.
Aşa au descoperit ei că pădurile sunt pline de privighetori grăbite să termine cuiburile pentru puii pe care peste o vreme aveau să-i cunoască, iar în privirea lor au năvălit roiurile de albine ce i-au învăţat arta războiului şi arta civilizaţiei.

... cei ce ştiau carte nu se buluceau să scrie doar pentru a ocupa un loc cât mai aproape de vârf în cine ştie ce top. Zelistul, Alexa şi alte chestii de astea nici măcar nu erau cunoscute pe timpul lor.
Din când în când, din sufletul lor se rupeau mici bucăţi, ce nu vroiau să-i însoţească pe drumul ce îi ducea în lumea de dincolo. Bucăţile astea s-au numit mai apoi scrieri.

... cum chaturile abia se descoperiseră, oamenii se mai întâlneau şi într-un fel de şedinţe de socializare, care se numeau fie şezători, fie baluri, fie taclale la o ceaşcă de cafea.
Mesajele lor nu erau doar stupide şiruri inerte de caractere ASCII sau UNICODE, ci cuvinte rostite, intonaţii cu subînţelesuri ascunse, gesturi patetice şi multe alte multe arabescuri necuprinse în călimara "Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint" a lui Topârceanu.

... nici profesori care să-i oblige pe tineri să înveţe versuri nu erau pe atunci. Cei ce citeau versuri, o făceau doar atunci când simţeau că se sufocă în proza vieţii de fiecare zi.

... când călcau pragul unui muzeu, curioşii o făceau doar pentru a-şi lipi obrazul de cioburile de viaţă salvate de la pieire. Prin aceste cioburi ei puteau vedea o lume care nu s-a stins de tot, ci pâlpâie în lumina difuză din spatele lor.

Cam aşa vor fi povestind oamenii de azi, ajunşi deja bunici. Vor fi povestind nepoţilor domniilor lor, ajunşi şi ei copii mari.

Poate că din poveştile astea se va naşte o nouă lume.

O lume ce va refuza a crede că dincolo de performanţă nu e mai găseşte nimic.