Lustragiii

ElZap

Ce ţi-e şi cu lustragiii ăştia. Şmecheri de şmecheri.

Prin anii cincizeci, după eliberarea de sub jugul... şi înjugarea la plugul tovarăşilor de la răsărit, lustragiii îi lustrau într-o veselie pe chiaburi, pe burgheji şi pe cine se nimerea. Grav nu e că îi lustrau doar pe ăia, că asta n-ar fi fost încă o gaură în cer, dar ei îi lustrau pe cei ce stăteau pe scaunul la care jinduiau onor lustragiii.

Lustratul putea fi un biet învăţător, un preot de ţară, un inginer, scriitor sau mai ştiu eu cine. De regulă erau tot atât de multe ţinte care se cereau a fi lustrate, pe cât erau de mulţi analfabeţii care îşi doreau să se caţere în jilţuri.

Când s-a schimbat treaba, foştii lustragii ajunşi mari mahări, după regula că omul împute locul, şi-au zis că e bine să redevină pentru o vreme din nou lustragii. Aşa se face că dumnealor încep din nou a-i lustra, într-o veselie pe foştii lor colegi de preabine.

Lustragii sunt într-un anume fel băieţi deştepţi, adică au grijă să-şi şteargă cu grijă trecutul, ca să nu-şi dea cu dreptul în stângul. Se întâmplă însă şi lucruri ciudate, cum e cazul unei distinse doamne, care dacă nu ar fi cotcodăcit fără rost, nimeni nu ar fi ştiut pe unde şi-a depus ouăle. Aşa s-a ajuns ca dumneaei să se auto-lustreze, chiar înainte de a lustra pe cineva. Sau te pomeneşti că nu a fost chiar aşa? Poate că un alt lustragiu, mai şmecher şi ceva mai brunet, de felul lui moşier, s-a gândit că prea cotcodăceşte cucoana aia în dodii. Dacă îl cotcodăceşte şi pe dumenalui? Nu e mai bine să o bage la coteţ, ca să facă ciocul mic? Şi a băgat-o. Cu lustraţie cu tot.

Alţii, mai norocoşi, care au spirutul lustraţiei în sânge, au scăpat teferi. În loc să cotcodăcească pe uliţele satului, s-au pus pe scris. Au tras la iuţeală o condamnare oficiala a comunismului, pe care a năşit-o un mare prezident. Aşa se face că el va rămâne un fel de lustragiu perpetuum mobile. Adică, mai pe înţelesul gloatei, un individ care ştie să se învârtă la nesfârşit, fără să bage nimeni de seamă că stă locului.

Ce-are a face că eşti analfabet, dacă datul din plisc în ale lustrţiei, îţi poate aduce o foncţie ca lumea. De douăzeci de ani o ţinem într-o lustraţie continuă. Toţi sunt lustraţi, cu excepţia incapabililor. Ăştia sunt excluşi de la lustraţie, că doar ei sunt cei chemaţi ai lusta pe ceilalţi.


Un singur lucru nu pricep eu. Când naiba o să terminăm cu lustraţiile astea, ca să ne mai apucăm şi de niţică treabă?

Că doar cu lustratul nu creşte porumbul în lan, şi nici copiii nu învaţă aritmetica.

După cum s-a văzut şi cu treaba pe care au făcut-o lustragii anilor cincizeci, desigur.

Aia de două nule.

Privata

ElZap

Despre curte este vorba. Despre curtea în care unii şi-au turnat o frumuseţe de privată.

Dacă o au, apăi nimeni nu are voie să se uite la ea, necum să se întrebe cu ce material au construit-o. E a lor, şi pe nimeni nu-l priveşte ce pun ei în ea, cine o mai vizitează pe ea, şi mai ales cu ce scop. În curte nimeni n-are voie să se amestece, iar în privata lor cu atât mai puţin.

Aşa-i legea şi cu legea nu te pui. Ea se pune cu tine, că de aia este lege. Ea are voie să se uite unde vrea. Dacă te uiţi tu dai în articole. Art.XXX alin.(XX) şi (XX) din ... Ai văzut că nu le ştii? Dacă nu le ştii dai de dracu. Nesocoteşti dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private.

Marele Will, ar fi spus cum că "E ceva putred în Danemarca". O fi, dar asta nu-i treaba ta. Atâta vreme cât putreziciunea e în curtea omului, pe tine nu te priveşte. Ce-are a face că mirosul trece gardul la tine în grădină? Este ăsta un motiv să le dai jos nădragii, să-i examinezi, să-i controlezi? Nu-i.

Şi ca să fie clar că ce este interzis nu este permis, unii şi-au pus un blazon la marginea curţii. Aşa... ca să fie.





Glume de prost gust ar zice unii.
Eu zic că... cine poate oase roade.
Roade şi pune de o privată.

În fond tot un fel de hazna.

Păcat de melodia cu care am început.
Ce ne trebuie nouă cântece de astea?

În fond, acum e vremea când tu ai ajuns să joci după cum îţi cântă ei.
Nu era mai bine să fi fi început aşa?



Era mai bine. Dar colţii ursului?

Dreptul la murmur

ElZap

Ca să ai dreptul de a murmura, trebuie să fi făcut cel puţin sacrificiul de a tăcea arunci când curajul de a vorbi te-a părăsit.

A murmura, atunci când totul ţi se pare năruit, când speranţele tale au devenit iluzii, când tot ce a fost odată urât ţi se pare un vis de neatins, când nemulţumirea îţi fierbe în vene, ar părea ultimul drept pe care îl poate invoca până şi criminalul condamnat la moarte.

Şi totuşi…

Şi totuşi, dreptul acesta se câştigă. E drept că se câştigă fără a face nimic. Absolut nimic. E de ajuns să ai minimul curaj de a tăcea. Nu te costă nimic. Nimeni nu-ţi poate imputa muţenia ca defect cu care ai venit pe lume. Nimeni nu-ţi poate reproşa că eşti prost, că nu poţi aplauda, că nu poţi scrie osanale, că nu te arunci într-o luptă cu victime inocente. Asta dacă simţi că nu ai nicio şansă să fie auzite vorbele tale, care trag de mânecă pe cei ce vorbesc fără rost.

Tăcerea este aproape nimicul, dar este şi ultimul bastion în care te poţi refugia atunci când mârlănia şi nesimţirea spumegă pe străzi, braţ la braţ cu impostura, cu jaful şi minciuna.

Cei care şi-au făcut o meserie din a lupta ca mercenari în orice oaste de strânsură, adunată în pripă de câte un bezmetic ce se crede mare conducător, când el este un fel de administrator cu normă redusă, nu au nici măcar acest drept.

Cei care aşteaptă la cruci de drumuri, cu pancarte de diferite culori, aşteptând să mai vină un pâlc de nemernici pe care să-l aclame, în speranţa de a primi binemeritata coajă de pâine pe care a poposit o flegmă a celui aclamat, nu are nici dreptul de a murmura.

Cei care îşi părăsesc ogorul, catedra, laboratorul, sau ştiu eu care loc de muncă, unde şi-ar fi putut câştiga o coajă de pâine, doar pentru a-şi primi sticla de rachiu de drojdie, semn al preţuirii pe care cel puternic o arată celor mârşavi, nu au decât dreptul de a tăcea. Paradoxal, nu-i aşa?

Cei care se aşează în genunchi, până şi în faţa croitorului, nu au de ce să se mire că acesta le-a croit nişte haine care sunt potrivite doar pentru handicapaţi. Croitorul are un ochi ce nu greşeşte.

Dacă cineva îţi aruncă în faţă sentinţa prin care eşti privat de dreptul de a murmura, aminteşte-ţi că au fost popoare care au fost condamnate la valuri de tăcere, iar din completul de judecată ai făcut şi tu parte.

Prime sau nu?

ElZap

Toată lumea ştie ce sunt alea numere prime.

Şi totuşi, de la o vreme cineva a avut curajul să apună că anumite numere nu ar fi tocmai prime.

Bunăoară, pe câtă vreme numărul 3 ar fi prim, despre numărul 2 am putea spune că nu e tocmai prim, pentru că el s-ar putea scrie ca produsul a două numere diferite de 1 şi el însuşi.

Adică, am putea scrie:

2=x*y.

Ce părere aveţi?

Târfa

ElZap

Am cunoscut-o pe când eram de-o şchioapă.

Mă uitam la ea ca la o Dumnezeie, când îmi povestea despre lucruri de care eu nu aveam de unde să ştiu. Mi-a luat mintea în mâinile ei pricepute, aşa cum o femeie cuvioasă ia o bucată de aluat, din care împleteşte prescura pentru cuminecătura de duminică, mi-o răsucea într-un mod numai de ea ştiut, făcându-mă să văd peste tot eroi la care mă închinam ori de câte ori mă pregăteam de culcare.

Cu chipurile acestor oameni mari adormeam, mă pregăteam să le visez, şi uneori să le urmez. Purtau deasupra capului aura de sfinţi, şi niciodată nu mă gândeam că aş putea să ajung până la înălţimea lor.

O iubeam ca pe o preoteasă a celui mai mare templu. O iubeam mai presus decât aş fi iubit-o pe Atena sau Minerva contopite într-o mare de înţelepciune, de frumuseţe şi de lumină. Aş fi dorit să o ating, dar mi-era teamă să nu mă topesc de căldura razele pe care mintea mea de copil le punea deasupra creştetului ei.

Când se lăsa înserarea, păşeam pe urmele ei, sperând să o văd aplecată asupra unor cărţi din care ea izvora atâta lumină.

Până într-o seară…

În seara aceea aş fi dorit ca în timpul să fi produs o genune în calendarul ce orânduia zilele după o regulă numai de el ştiută.

În seara aceea am văzut-o cum se tăvălea în sânge şi noroi cu toţi puternicii zilei.

De atunci, cu mintea rătăcită, am urmărit-o pas cu pas, ca să văd cum construieşte din noroi, din smârcuri, din intrigi şi crime, din minciuni şi jafuri, o lume. Lumea asta luminoasă din mintea mea, şi a altor tineri de vârsta mea, sau unora mai puţini tineri, însetaţi de cunoaştere, de înţelepciune şi de dreptate.

Am mers pe urmele ei, ca să văd cum dărâmă statuile de pe socluri înlocuindu-le cu altele pe care amanţii ei i le comandau. Statui sculptate din piatră şi minciună, din aur şi din jaf, din mizerie şi din diamante.

Am urmărit-o cum dărâmă cetăţile măreţe, înlocuindu-le cu nişte colibe de chirpici, cum întoarce măreţele piramide cu susul în jos, pentru ca eu să pot privi lumea prin caleidoscopul ei otrăvit, în care cioburi colorate de sticlă de orânduiesc în superbe imagini ale unei lumi care nu a existat niciodată.

Am privit-o cum şterge din cartea timpului oştiri îmbrăcate în zale, înlocuindu-le cu hoardele unor tâlhari rătăcitori pe întinderile lumii.

M-am uitat la ea cum dă jos icoanele din biserici, înlocuindu-le cu indivizi ce aveau pe paşaportul lor trecută viza pentru infern.

M-am uitat cum ascunde adevărul de ochii oamenilor, şi pune minciuna în legi săpate pe stele de granit, cum sculptează în piatră şi aur legi care-i fac drepţi pe tâlhari, şi-i condamnă la ocnă pe ce-i cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu.

Am văzut-o cum şterge până şi dreptul popoarelor de a avea unde să se închine la amintirea strămoşilor.

Urmărind-o mi-am dat seama că dintre toate femeile, ea este singura femeie eternă.

Femeia asta poartă acelaşi nume cu soţia zeului egiptean Toth?!

Sat fără câini

ElZap

Se zice că a fost odată...
A fost doar, că acuma nu mai este, un sat în care oamenii au hotărât că n-au nevoie de câini.

Unii din ei ştiau ce ştiau, de au hotărât că nu-i bine să fie deranjaţi de lătratul câinilor în miez de noapte. Alţii nu ştiau, nu bănuiau nimic, dar s-au luat după cei ce spuneau că sunt mai deştepţi. În felul în care măsurau ei deşteptăciunea, chiar eu.

Un singur om, mai gospodar a zis că el nu renunţă la câine în ruptul capului, aşa că şi-a luat pe lângă casă o căţeluşă. Una care era mai blândă ca un miel, ca să nu-i deranjeze prea tare pe vecini. Sau ca o oaie, dacă vreţi. Oaia nu latră. Numai că toată lumea ştie că un câine la casa omului e bun numai dacă e rău. Dacă nu-i rău, atunci nu-i de niciun folos.

De blândă ce era, câţeluşa asta se gudura la picioarele oricărui vecin care se încumeta să-i treacă pragul săteanului nostru. Se gudura ziua, se gudura pe înserate, iar de la o vreme a ajuns să se gudure şi în miez de noapte. Aşa a ajuns curtea omului să-şi lepede o parte din lucrurile fără trebuinţă.

La început şi-a lepădat portiţa, apoi poarta ce mare, apoi gardul, o roabă, o căruţă, şi rând pe rând nu prea mai erau mult de lepădat prin curte. Erau prin casă, dar toate la timpul lor. La ce erau de trebuinţă omului nişte grămezi de fiare vechi. Lui nu, altora da.

Vecinii spuneau că un lucru capătă valoare numai dacă este în mâna cuiva care ştie să-l preţuiască. Ţăranul gospodar era cel mai prost administrator al bunurilor sale, după cum ziceau vecinii cei deştepţi. Pasămite au citit şi ei nişte declaraţii sforăitoare prin ziare.

De la o vreme curtea omului ajunsese să fie tăiată din toate părţile de cărări, făcute de vecinii care se împrumutau pentru eternitate din bunurile pe care le găseau în curtea omului.

Căţeluşa cea blândă şi cuminte privea şi nu scotea nici mâr. Privea şi se minuna. Tăcerea ei era răsplătită de câte un os aruncat de vizitatorii nocturni. Mai ales de la ăştia îşi făcea căţeluşa provizii alimentare.

Numai că, pe câtă vreme ţăranul nostru gospodar scăpăta pe zi ce trece, vecini se îmbogăţeau invers proporţional cu bogăţia stăpânului de câine cuminte. Şi cum cei mai mulţi ajunseseră oameni de vază, onorabili, cu o oarecare avere, câştigată prin împrumut de la gospodarul nostru, au început să se intereseze de viaţa bietei căţeluşe.

Că la o adică, dacă o apucă lătratul în plină noapte pe nenorocita asta de căţeluşă? Mai ştii? Nu e bine să te laşi pe colţii unui câine, oricât de cuminte pare el. Nu ar fi o nenorocire ca de la un pârlit de câine să li se tragă vreo nenorocire?

Aşa că i-au făcut de petrecanie. De fapt, nu au omorât-o pe biata căţeluşă, dar i-au dat ceva de arată ca o legumă. Acum stă pe prispa gospodarului nostru şi numără îngeraşi. Îngeraşi crede ea că sunt cei ce intră şi ies din curtea omului. Nu cu mâna goală.

Se zice că un nebun al satului, boscorodea pe marginea şanţului că e nevoie de o oarecare lege în satul acela, că un sat fără câini dar şi fără lege o să fie o amintire. Cine să-l asculte pe bietul nebun?

O vreme ce-i ce erau nu vroiau să-l asculte, acum ăia nu mai sunt. Peste satul acela cresc bozii.

Doar glasul bietului nebun se aude prin noapte, povestind ceva despre fărădelege.

Nici de numele căţeluşei nu se mai ştie nimic. Unii zic că ar fi chemat-o ANI.

Un leandru fluierător

ElZap

Eu în timpul liber mă ocup de flori. Le îngrijesc, le vorbesc, dar mai ales le observ. Leandrii mă încântă îndeosebi.

La multe întrebări afli răspuns atunci când te uiţi la flori, dar partea cea mai distractivă e că pe măsură ce te dumireşti asupra unei chestii ciudate, din marea de întrebări nepuse, sar alte întrebări, la care nici cu gândul nu gândeai.

Într-o zi, merg şi eu ca omul în vizită. Gazda are un leandru superb, ce îmi face cu ochiul. Ea bagă de seamă şi mă invită să aleg un lăstar pe care să-l înmulţesc după cum mă taie capul.

Aşa şi fac, numai că bag de seamă că leandrul împricinat avea un defect. Unele frunze aveau o mică despicătură. Zic că e vorba de cei şapte ani de acasă, că adică nu a fost educat la timp să se comporte civilizat când se arată în lume, că leandrul nu are vină, că este o scăpare a gazdei ce nu s-a ocupat îndeajuns de bietul copac. Că...

Acum puiul de leandru pe care l-am primit este ditamai copacul. Din loc în loc câte o frunză are o mică despicătură. Mă chinui să-i dau copacului o educaţie aleasă, să-l trec în rândul lumii, cum s-ar zice. Ţi-ai găsit cu cine să te pui. De îndată ce-i rup frunza aia cu defect, altă frunză defectuoasă apare, în altă parte a copacului.

Acum copacul ăla are copii, nepoţi şi strănepoţi. Toţi au hiba de care aminteam. Altfel sunt bine şi sănătoşi, iar florile sunt superbe deşi din loc în loc apare câte o frunză despicată.

Aşa am aflat, dacă mai era nevoie, că „pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă”, iar vina este a mea, că prea am fost înflăcărat pe când eram tânăr şi credeam că tot ce zboară se mănâncă.

Acum m-am lecuit, şi m-am convertit la înţelepciunea populară conform căreia din rahat nu poţi face bici, iar leandrii cresc aşa cum i-a lăsat Cel de Sus.

Ce să pretinzi unui copac prost, dacă nici oamenii nu se pot rupe de moştenirea lor genetică. Dacă unul s-a născut cu un neg pe obrazul drept, tare mi-e teamă că hiba aia o moşteneşte de la un bunic, străbunic, sau... poate de la un vecin neliniştit.

Dai cu ADN-ul dacă tot eşti nedumerit.

Dar uite că m-am luat cu vorba şi am uitat unde vroiam să ajung.
Aşa-s eu.

Eu când vreau să fluier, fluier.

Sper că n-o să mă acuze cineva că am fluierat în biserică.

Pupăzărirea

ElZap

De vreo douăzeci de ani încoace mă tot întreb, cum a fost posibil de am acceptat ca dictatura să ne mintă cu neruşinare?

Adică, pe câtă vreme ne cânta de dimineaţa până seara şi viceversa, cum că suntem cu toţii egali, ea încuraja demagogic inegalitatea dintre membrii acelei societăţi. Mai precis, deşi plecam cu toţii oarecum egali, unii ajungeau tractorişti, alţii strungari, alţii profesori universitari.

Erau unele care ajungeau mulgătoare la CAP. Nu-i aşa că e revoltător?

Noroc cu noua societate, pe care proorocul Brucan a vestit-o aşa frumos, după ce a citit în cărţi ce şi cum.

În ce cărţi a citit, noi nu avem cum să ştim, că alea vor fi redeschise peste o sută de ani, când noi nu vom mai fi deloc. Poate ar putea să ne fi spus ieri la OTV, domnul acela cu semn pe frunte, dar a dat-o cotită când l-a întrebat un jurnalist despre turismul revoluţionar din '89, despre legătura lui peste ani cu lozinca "Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!" şi alte bazaconii. Nu ne-a spus şi pace.

A tăcut precum un Crist bătut în cuie, între doi tovarăşi de suferinţă. Unul dintre ei comunica cu el în limba lui Esenin, iar celălalt l-a gratulat cu aprecierea "că acesta este mai mult decât un om de stat şi o figură istorică, fiind o personalitate umanistă". Aşa se face istoria. Aşa s-a făcut dintotdeauna. Din vorbe.

Dar să-i lăsăm pe actorii istoriei în plata Domnului, că ştie el cum să orânduiască cele bune dar şi pe cele ele, şi să ne întoarcem la oile noastre. Mai bine zis la fetele alea care ar fi trebuit să le mulgă pe ele.

Abia acum, odată ce roadele revoluţiei s-au copt, fetele astea s-au realizat deplin. Mai pe scurt, ele s-au pupezit. De muls vaci, oi, boi, capre şi cai, nu le arde lor. Ce-i drept nu le-a ars nici pe vremea când umblau desculţe pe uliţele satului. Dacă nu le-a ars nimeni, nu le-a ars nici lor.

Ce-i drept, unele au fost recrutate şi de la oraş, de pe la fostele spaţii verzi, unde neam de neamul lor a muncit sprijinindu-se de dimineaţă până-n seară în mătură şi dormind la umbra tomberonului, care i-a apărat de soare, dar şi de contaminarea cu şcoala.

Ca ele să se poată pupezi, au avut nevoie de o măiastră cu experienţă, adică o pupăzăreasă cu experienţă bogată, una care a înnodat de câteva ori o relaţie cu un pupăzar din elita intelectuală, dar mai ales financiară a scumpei noastre ţărişoare. În ţara asta, oricine poate aduna bani cu mătura. Şi cu tomberonul.

Şi ca să nu mai fie nevoite să se prostească pe la vreun cămin cultural, pupezele astea au fost lansate pe canal. Pe un canal de televiziune, că doar nu erau gondole. DE, mi se pare.

Ca să priceapă lumea cum e cu rolul ăsta de pupăzăreasă, tanti le pune la cazne. Le pune să-şi verifice gramatica pe post. Cum se scrie, le zice doamna pupăzăreasă, "mânca-ţi-aş"? Păi cum să se scrie? Fiecare scrie cum poate, cum îi trece prin căpşorul ăla mic, dar mai ales cum vrea ea.

Şi, până una alta la ce e bună gramatica, cânt tu te poţi exprima în cifre scrise pe talpă. Nu-i mai elegant aşa.

Ce treabă ai tu să chinui nişte biete pupeze, când este ştiut că astea fac şcoala la seral, la fără frecvenţă, iar pentru examene se face opţiunea pentru oral?

În democraţie, fiecare om are dreptul la propria-i opinie, pe care o poate avea sau nu, şi pe care poate să şi-o exprime în scris aşa cum poate. Şi-o exprimă în paradigma lui, cum ar zice un cunoscut savant. Pupezele nu fac excepţie.

Acum, pupezirea asta este oarecum o formă complementară a manelizării. Dacă ai talent la muzicale trebi, la scris poiezele, la compus imnuri electorale, te faci manelist, se înţelege. Nu ai talent, te pupezeşti colea la kanal.

Şi asta nu-i totul. Dacă lumea se întreabă asupra unor treburi prea complicate ca să le priceapă, nu ajunge ea la balamuc? Ca să nu ajungă acolo, nu-i mai bine să se hâhâie la două-trei pupeze? Este. Aşa măcar împuşcăm doi iepuri.

În ţara asta toată lumea se hâhâie în voie. De la ţară până la oraş, de la vlădică până la opincă.

Dacă ar fi să ne cucerească cineva, s-ar cruci de noi.
Suntem în stare să ne hâhâim chiar şi când avem capul pe butuc.

Coplată

ElZap

După cum vorbeşte târgul, coplata asta ar fi un fel de a o face pe din două. Sau cum ar zice un proverb latin: Manus Manum Lavat. Adică, literar vorbind, o mână pe alta spală, aşa că amândouă mâinile par curate ca lacrima. Curate nu sunt. Nu e nici obrazul, dar epiderma subţire cu cheltuială se ţine.

Sau, ca să ajung la oile noastre, eu te laud, tu mă coplăteşti şi mâine arăţi ca un artist sadea. După caz, după talent şi după coplată, ai putea fi pictor, poet, prozator, actor de cinema, sau dracu ştie ce valoare efemeră, de necontestat. Chiar aşa, cine crezi că e în stare să conteste o autorite în domeniu.

Unii mai cârâie. A cârâit o domniţă, care spunea ceva de tarifele care sunt pretinse autorilor. Cică, aceste tarife sunt cu atât mai mari, cu cât e autoritatea mai frisonantă. Hai, că m-ai dat gata! Adică, e la fel ca la bordel?

Atunci, eu cu cine votez? Adică, mai pe înţelesul ăstora ca mine din popor (sau din topor dacă vrei matale), eu cum să mă iau după unul sau după altul când vreau să dau un ban pentru o carte? După critic, se înţelege. Întâi îl citesc pe dumnealui, pe frisonantul, şi dacă îmi mai rămân bani în buzunar mă îndur şi de cartea poetului sau poetesei.

Apoi, stimată domniţă, să ştii că nimic nui nou sub soare. "Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?", cum ar fi zis înţeleptul Solomon. La ce bun să-l citez aici pe Eminescu cu criticii pe care îi ofilea, când toţi copiii ştiu versurile alea. Sau presupunem că le ştiu. Copiii mai în vârstă sunt sigur că le ştiu.

Mai bine să ne amintim de Topârceanu, cu a lui Expunere de motive. Ce, ăsta nu-i bun?

"Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: "E bun — mi-l premiaţi?...""


Ce nu ne spune Maestrul Topârceanu, e cât se obşnuia a se adăuga la op.

Acum, dacă tot se poartă moda asta cu coplata, stau şi mă gândesc, dacă nu cumva treaba asta produce un dezechilibru între diversele categorii sociale?

De nu i-am coplăti şi pe profesori? Că pe vremea lui Caragiale se purta moda asta. Atunci. Acum a fost părăsită.

"No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?"

Sau, dacă tot avem chef de viteze astronomice pe şoselele pline de gropi, de ce nu am coplăti direct la poliţaiul care ne opreşte din drum?

Sau la cei de dau cu gura ca să ne scoată nevinovaţi sau vinovaţi pe sticlă? După cum o cere situaţia. Ce, ei nu sunt tot oameni?

Sau să ne coplătim cinstit, diplomele pe care urmează să le luăm de la facultate? Sau titlurile de Doctor?

Nu-i aşa că nu se poate aşa ceva?
Poate doar în Ţara lui Coplată Vodă.

La noi în niciun caz.

Cătuşe inegale

ElZap

Văd că lumea se întreabă dacă oamenii sunt egali în faţa justiţiei. Să zicem a cătuşelor, că până la urmă la asta se reduce totul: ajungi sau nu ajungi să fii legat?

Apăi, după mintea mea, oamenii nu au fost nicicând egali, şi cu atât mai puţin nu au fost egali atunci când s-a auzit zornăit de cătuşe.

Bunăoară, dacă ai fi un prăpădit de profesor universitar fără un şfanţ în buzunar, şi ai făcut ceva pentru care legea trebuie să te decoreze cu o pereche de cătuşe, tu ce crezi că se va întâmpla?

Crezi că o să vină televiziunile să te filmeze pe la tribunale, pe la arestul poliţiei, sau pe la bulău? Aiurea! Ăştia nu strică orzul pe gâşte. Nu arucă ei benzină, ca să mute maşina aia cu parabolică deasupra, de ajunge până la satelit, ca să-ţi transmită ţie smiorcăitul pe canalele de ştiri în "PRIME TIME". Nu au timp pentru tine nici în second time, şi până la urmă nu au timp de niciun fel.

Tu nu ai bani, cât cheltuiesc ăştia cu reporterii, cu uzura morală a pneurilor maşinilor cu care trebuie să te fugărească, atunci când te plimbi aiurea cu duba. Adicătelea, tu nu faci nici cât face şoriciul maşinii care se ţine de coada matale.

Ai matale mândreţe de palat, că să-i faci să orbească toţi cei ce au curiozitatea să arunce o privire înăuntru? Nu ai.

Păi dacă nu ai palat, cum o să ai curaj să reciţi fraza aia standardizată, cum că matale "ai încredere în justiţie"? Ca să ai încredere în doamna aia legată la ochi, trebuie ca şi ea să aibă încredere în matale. Ce încredere să aibă în tine, când ţie îţi fluieră vântul prin buzunare?

Reţine, că am scris văntul cu literă mică. Dacă am schimba litera, atunci multe s-ar mai schimba pe lumea asta. Are cineva chef să se lupte cu morile de vânt? Aşa-i că n-are? N-are nici măcar coana aia de aduce la nume cu Moara Vlăsiei. Măcar că la chip nu aduce cu cea care a fost pe când era tânără, înainte de a pleca să ia instrucţiuni de operare.

Multe lucruri se măcinau pe vremuri la morile astea de vânt. Se măcinau şi destine. Îl ştiu pe unul care şi-a măcinat destinul într-o singură seară. A plecat învingător şi s-a întors cu buzele umflate. Nici acum nu ştim cine l-a făcut om. Cineva ştie. Sigur ştie.

Cu cătuşele astea, treaba e, după cum bine vezi, oablă. Adică, ele sunt şi vor rămâne inegale, oricât ai încerca matale să faci execiţii prin care să scapi de ele.

Matale, iartă-mă că am ajuns să fiu atât de familiar cu tine, nu eşti egal cu ei nici măcar în faţa morţii.

Poate doar în faţa lui Dumnezeu. Doar dacă nu cumva... Doamne iartă-mă că era să fac un păcat. Pune Doamne pază gurii mele.

Păi, dacă matale dai cotul, crezi că o să se mobilizeze şatra, ca să-ţi aducă grătar, să ţi-l pună la căpătâi, să intre mirosul de mititei la tine în cavou? Crezi că o să-ţi danseze puradeii pe mormânt în ritm de muzică de fanfară? Aiurea!

Să te mulţumeşti dacă corcoduşul o să lase pe mormăntul tău o petală, ca o lacrimă a unui filosof bătrân care cugetă la zicerile Ecleziastului.

"O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune." Atât.

Dacă în viaţa asta ai fi fost mai breaz, fii sigur că în fiecare weekend ai putea trage cu urechea, să auzi ceva din Cântarea Cântărilor. Başca echipa de animatoare, care ar completa decorul. N-ai fost, adio căntări.

Adio versuri în proză după regele Solomon. Ar fi sunat bine, n-aşa?

"Cât de frumos eşti dragul meu! Şi cît de drăgălaş eşti tu! Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat."

Un minut cu Doru Tufiş

ElZap

Repetabila istorie

ElZap

De ce ar trebui să vorbim noi, când istoria poate vorbi în locul nostru.
Cum? Prin citate, desigur.

Mi se pare că uităm prea repede faptele trecute şi de aceea nu putem înţelege prezentul.

Ce-ar fi să ne amintim de Constantin Negruzzi şi de al său Alexandru Lăpuşneanu.

"Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi nătărău de frunte, cănd m-aş încrede în tine? Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului."

...

"Capul lui Moţoc vrem…"
...

"— Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceştii şi am scăpat ţara de o aşa rîie?

— Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mîrşavul curtezan; eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre m.ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei-tale au apucat mai nainte şi ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că… fiindcă… era să… — Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Moţoc, care se învălmăşea în vorbă. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoţi şi dumneata?

— Aşa, aşa, să-i împuşte cu tunurile; nu-i vreo pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîţa boieri. Da, să-i omare de istov.

— M-aşteptam s-aud asemene răspuns, zise cu oţărîre Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vror. În vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcînd semn, strigă:

— Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi? si pentru ce aţi venit aşa cu zurba? Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea. Începu a se strînge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. În sfîrşit începură a striga:

— Să micşureze dăjdiile! — Să nu ne zapciască!

— Să nu ne mai împlinească! — Să nu ne mai jăfuiască!

— Am rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toţi Moţoc! — Moţoc! Moţoc! — El ne beleşte şi ne pradă! — El sfătuieşte pre vodă! Să moară!

— Moţoc să moară! — Capul lui Moţoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas striga: „Capul lui Moţoc vrem“.

— Ce cer? întrebă Lăpuşneanul, văzînd pre armaşul intrînd.

— Capul vornicului Moţoc, răspunse.— Cum? Ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şărpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei să şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. Ce vorbe sînt aceste? Ce să facă cu capul meu? îţi spun că eşti surd; n-ai auzit bine!

— Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. Într-adevăr, ostaşii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pe Moţoc! Capul lui Moţoc vrem!“

— Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică preacurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!… Dar ce le-am făcut oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!… Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii… Să moară toţi! Eu sînt boier mare; ei sînt nişte proşti!

— Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi cînd îmi spuneai că nu mă vrea, nici nu mă iubeşte ţara. Sînt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele şi mai pe urmă lăsîndu-mă si trecînd în partea Tomşii."
Fine del primo tempo.

Să revenim la oile noastre.

Istoria unui forum prăfuit

ElZap

Nimic nu e mai plăcut decât să cotrobăi prin lada de amintiri. Unele sunt pe punctul de a se destrăma definitiv, odată cu operaţiile făcute pe serverele unde au ars violent câte o seară.

Noroc cu Google, care le mai păstrează în memoria lui de elefant.

Aşadar... câteva fragmente din "Istoria unui eşec". Istoria a scris-o Lelia. Cu unii dintre noi. Eşec a fost? Nici acum nu-mi vine să cred.

Un fragment, doar.



















































Şi-ar mai fi...
Cine are timp să le asculte.
De comentat, n-am ce comenta. Poate voi.

Băţul de chibrit

ElZap


Habar n-am cine a scos vorba ceea cu teoria chibritului, dar mă paşte bănuiala că n-a scos-o fără un oarecare interes.

Aşadar… de ce n-am face şi noi puţină teorie a chibritului.

Nu este un secret pentru nimeni că miraculosul băţ de chibrit n-a fost de când lumea. Dacă ar fi să ne luăm după nişte cărţi scrise de savanţi mult mai pricepuţi decât subsemnatul (La grande encyclopédie: inventaire raisonné des sciences, des lettres et des arts ), ar trebui să credem că până prin anii 1800, nu era o treabă uşoară să fii piroman. Nu era uşor să-ţi aprinzi nici măcar o ţigară. Zice-se că din antichitate şi până pe la anul menţionat mai sus, dacă nu aveai la tine amnar şi cremene, sau nu te pricepeai să freci două bucăţi de lemn una de alta până luau foc, nu aveai nicio şansă să mănânci friptură. Poate doar dacă îţi trimitea Cel de Sus un trăsnet în grămada de vreascuri uscate.

Norocul nostru cu unii nebuni, care nu credeau că lumea cunoaşterii s-a terminat cu lucrurile pe care le-au învăţat din cărţi, aşa că s-au apucat să ne aducă focul pe tavă.

Unul din ei, cel despre care se scrie că a fost adevăratul descoperitor al chibritului, se numea Jacques-Frédéric Kammerer. Lumea i-a fost recunoscătoare pentru marea descoperire şi i-au asigurat o bătrâneţe zbuciumată într-un… azil de nebuni. Bine faci, bine găseşti, vorba veche din popor.

Acum, teoria asta a chibritului ar trebui să continue cu … Ivar Kreuger, regele chibriturilor. N-are sens să vorbesc aici despre el, sau despre averea pe care a agonisit-o, şi nici despre felul cum a agonisit-o şi cum a pierdut-o. Treaba e că a agonisit-o. Pe net putem găsi toată povestea.

Multe ţări au rămas cu datorii colosale de pe urma banalului băţ de chibrit, care a ştiut cum să se învârtă. Inclusiv în cercurile politice ale vremii. Inclusiv la noi.

Aşa că, în treaba asta cu băţul cel buclucaş, cel care a salvat o lume de la întuneric, şi i-a ajutat pe oameni să consume mâncare gătită, se potriveşte o altă vorbă din popor: „nu-i pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte”.

Şi s-a nimerit. Jacques-Frédéric Kammerer. Ivar Kreuger.

O altă poveste, la fel de tristă este cea a Turnului Babel. Nu acela cu Noe şi cu încurcatul limbilor, ci acela cu încurcatul centralelor electrice. Se pare că în Marea Britanie, pe la anul 1900 lumea se pusese pe produs curent electric. Fiecare în legea lui, cu tensiunea lui şi cu frecvenţa lui, de nu se înţelegea bec cu dulie şi nici fier de călcat cu priză.

Norocul a venit de la un oarecare Charles Hesterman Merz, care a ţinut morţiş să-i pună pe toţi producătorii de curent să facă în aşa fel încât curentul pe care-l produc unii să se înţeleagă cu cel pe care-l produc alţii, dar mai ales cu consumatorii.

Deşi Merz, nu a ajuns la ospiciu, nu avea mult să încheie afacerea prost.

M-am apucat să scriu despre cele două cazuri, nu pentru că ar fi singurele de acest fel în lumea în care trăim, dar mi se pare că lumea în întregul ei este pe cale să se convertească la o nouă religie.

O religie în care zeul suprem este afaceristul veros, care îşi închipuie că el este buricul pământului, că el este cauza ultimă a evoluţiei omenirii, pe câtă vreme cei care le-au umplut buzunarele sunt împinşi încet în debara. Ca nu cumva să le facă umbră.

Când aud astfel de bazaconii, mă duce gândul la religia unei anume minorităţi, la care zeul bun este Devla, iar zeul rău, care este şi zeul lor suprem este Beng.

Monstrul

ElZap

După ce că şi-a băgat nasul pe unde oala fierbe la milioane de grade Celsius, adică taman în cele mai fierbinţi stele ale universului, după ce că s-a urcat pe snowmobile şi a cutreierat pârtiile de schi, Monstrul a mai făcut o boacănă.





Monstrul şi-a pus o pereche de ochelari.

Cu ăştia poţi vedea aşa cum te văd şi cum mă vezi, cât să crezi că ai putea pune mâna pe Turnul Eiffel. N-ai decât să-i tragi omuleţului din stânga sus ochelarii pe nas, în timp ce dumneata îţi pui ochelarii de vedere 3D, şi comedia e gata. Poţi să te joci prinselea pe sărutate, sau dacă vreţi baba oarba, cu nemţoaicele ce se zgâiesc la frumuseţea de turn.

View Larger Map

Fiţi siguri că niciuna n-o să se dea în lături, deşi aţi risca să daţi nas în nas cu poliţia de moravuri.

Aştept ca Monstrul să facă rost de un aparat Roentgen, ca să nu mai fiu nevoit să merg la centrul ăla de radiologie dentară. Măcar, Monstrul ar putea să-mi numere cariile gratis. În fiecare zi.

Atunci aş putea spune că a întrecut toate serviciile.

Medicale. Voi la ce v-aţi gândit?

Cu buzele umflate

ElZap

Se mai întâmplă şi la case mari.

Se întâmplă să rămâi cu buzele umflate, când godinul care îţi încălzea aşternutul până mai ieri o ia razna cu o altă godină. Doar n-o să rămâi glaciară la o vârstă la care ochii văd şi corpul o cere?

Să plece godinul rebegit de culoarea rozaliului cu cine pofteşte.

Tu baţi din picior, aşa cum ai făcut la ultima şedinţă de partid, când ai încurcat rândurile textului scris de bona politică. Atunci ai bătut, dar lumea a râs pe înfundate. Când ai mai bătut odată lumea a tăcut brusc. A tăcut contra-cost.

Ce nu face lumea pentru bani? La o adică lumea poate să şi tacă. Greţoasă tăcerea asta financiară. Ca şi cum ai fi pus să înghiţi o broască râioasă.

Baţi din picior şi sâsâi un fluierat, sau fluieri un sâsâit printre buzele bogat ornate botulinic. Cineva tot o să priceapă cum că ţi-e cald. Extrem de cald. Ce, lumea n-a auzit de încălzirea globală? Toată lumea e încălzită. Pe toţi ne ia cu călduri. Mai puţin pe cei ce au răcit definitiv. Pe ăia îi ia numai dacă trec pe la Cenuşa.

Până la urmă tot se găseşte un tăuraş bălţat cu aromă venerică, care e gata să se aşeze în genunchi. Taman în poala ta. În faţă.

Un tăuraş cu multe proptele. Cu mamă, cu tată, cu specialişti în pus tivuri la trotuare, cu foste vizirese pentru drumuri de fier, drumuri cu gropi şi drumuri fără pulbere. Pulbere s-au făcut după aia, când pe margine au fost plantate inscripţiile alea stupide în care ni se explica unde ne sunt banii. Mă rog, un tăuraş cu alai, mai ceva ca ăia de aleargă căpiaţi pe străzile oraşelor din Spania.

Şi… ca să nu rămâie fără godin şi de data asta, mam' mare, mamiţica şi tanti Miţa, adică tot soborul s-a strâns şi a hotărât să mute godinul în apropierea gineceului prinţesei.

Aşa a ajuns să aibă dumneaei un godin de serviciu.

Cât o avea. Până pleacă şi ăsta. Că la câte plecări a avut, mira-m-aş să rămână în gara asta mică şi … .

Noapte buuuună copii. Mergeţi de vă faceţi lecţiile, că poate aşa o să ajungeţi oameni mari.

Aiurea!