Sat fără câini

ElZap

Se zice că a fost odată...
A fost doar, că acuma nu mai este, un sat în care oamenii au hotărât că n-au nevoie de câini.

Unii din ei ştiau ce ştiau, de au hotărât că nu-i bine să fie deranjaţi de lătratul câinilor în miez de noapte. Alţii nu ştiau, nu bănuiau nimic, dar s-au luat după cei ce spuneau că sunt mai deştepţi. În felul în care măsurau ei deşteptăciunea, chiar eu.

Un singur om, mai gospodar a zis că el nu renunţă la câine în ruptul capului, aşa că şi-a luat pe lângă casă o căţeluşă. Una care era mai blândă ca un miel, ca să nu-i deranjeze prea tare pe vecini. Sau ca o oaie, dacă vreţi. Oaia nu latră. Numai că toată lumea ştie că un câine la casa omului e bun numai dacă e rău. Dacă nu-i rău, atunci nu-i de niciun folos.

De blândă ce era, câţeluşa asta se gudura la picioarele oricărui vecin care se încumeta să-i treacă pragul săteanului nostru. Se gudura ziua, se gudura pe înserate, iar de la o vreme a ajuns să se gudure şi în miez de noapte. Aşa a ajuns curtea omului să-şi lepede o parte din lucrurile fără trebuinţă.

La început şi-a lepădat portiţa, apoi poarta ce mare, apoi gardul, o roabă, o căruţă, şi rând pe rând nu prea mai erau mult de lepădat prin curte. Erau prin casă, dar toate la timpul lor. La ce erau de trebuinţă omului nişte grămezi de fiare vechi. Lui nu, altora da.

Vecinii spuneau că un lucru capătă valoare numai dacă este în mâna cuiva care ştie să-l preţuiască. Ţăranul gospodar era cel mai prost administrator al bunurilor sale, după cum ziceau vecinii cei deştepţi. Pasămite au citit şi ei nişte declaraţii sforăitoare prin ziare.

De la o vreme curtea omului ajunsese să fie tăiată din toate părţile de cărări, făcute de vecinii care se împrumutau pentru eternitate din bunurile pe care le găseau în curtea omului.

Căţeluşa cea blândă şi cuminte privea şi nu scotea nici mâr. Privea şi se minuna. Tăcerea ei era răsplătită de câte un os aruncat de vizitatorii nocturni. Mai ales de la ăştia îşi făcea căţeluşa provizii alimentare.

Numai că, pe câtă vreme ţăranul nostru gospodar scăpăta pe zi ce trece, vecini se îmbogăţeau invers proporţional cu bogăţia stăpânului de câine cuminte. Şi cum cei mai mulţi ajunseseră oameni de vază, onorabili, cu o oarecare avere, câştigată prin împrumut de la gospodarul nostru, au început să se intereseze de viaţa bietei căţeluşe.

Că la o adică, dacă o apucă lătratul în plină noapte pe nenorocita asta de căţeluşă? Mai ştii? Nu e bine să te laşi pe colţii unui câine, oricât de cuminte pare el. Nu ar fi o nenorocire ca de la un pârlit de câine să li se tragă vreo nenorocire?

Aşa că i-au făcut de petrecanie. De fapt, nu au omorât-o pe biata căţeluşă, dar i-au dat ceva de arată ca o legumă. Acum stă pe prispa gospodarului nostru şi numără îngeraşi. Îngeraşi crede ea că sunt cei ce intră şi ies din curtea omului. Nu cu mâna goală.

Se zice că un nebun al satului, boscorodea pe marginea şanţului că e nevoie de o oarecare lege în satul acela, că un sat fără câini dar şi fără lege o să fie o amintire. Cine să-l asculte pe bietul nebun?

O vreme ce-i ce erau nu vroiau să-l asculte, acum ăia nu mai sunt. Peste satul acela cresc bozii.

Doar glasul bietului nebun se aude prin noapte, povestind ceva despre fărădelege.

Nici de numele căţeluşei nu se mai ştie nimic. Unii zic că ar fi chemat-o ANI.