duminică, 18 aprilie 2010

Dreptul la murmur

ElZap

Ca să ai dreptul de a murmura, trebuie să fi făcut cel puţin sacrificiul de a tăcea arunci când curajul de a vorbi te-a părăsit.

A murmura, atunci când totul ţi se pare năruit, când speranţele tale au devenit iluzii, când tot ce a fost odată urât ţi se pare un vis de neatins, când nemulţumirea îţi fierbe în vene, ar părea ultimul drept pe care îl poate invoca până şi criminalul condamnat la moarte.

Şi totuşi…

Şi totuşi, dreptul acesta se câştigă. E drept că se câştigă fără a face nimic. Absolut nimic. E de ajuns să ai minimul curaj de a tăcea. Nu te costă nimic. Nimeni nu-ţi poate imputa muţenia ca defect cu care ai venit pe lume. Nimeni nu-ţi poate reproşa că eşti prost, că nu poţi aplauda, că nu poţi scrie osanale, că nu te arunci într-o luptă cu victime inocente. Asta dacă simţi că nu ai nicio şansă să fie auzite vorbele tale, care trag de mânecă pe cei ce vorbesc fără rost.

Tăcerea este aproape nimicul, dar este şi ultimul bastion în care te poţi refugia atunci când mârlănia şi nesimţirea spumegă pe străzi, braţ la braţ cu impostura, cu jaful şi minciuna.

Cei care şi-au făcut o meserie din a lupta ca mercenari în orice oaste de strânsură, adunată în pripă de câte un bezmetic ce se crede mare conducător, când el este un fel de administrator cu normă redusă, nu au nici măcar acest drept.

Cei care aşteaptă la cruci de drumuri, cu pancarte de diferite culori, aşteptând să mai vină un pâlc de nemernici pe care să-l aclame, în speranţa de a primi binemeritata coajă de pâine pe care a poposit o flegmă a celui aclamat, nu are nici dreptul de a murmura.

Cei care îşi părăsesc ogorul, catedra, laboratorul, sau ştiu eu care loc de muncă, unde şi-ar fi putut câştiga o coajă de pâine, doar pentru a-şi primi sticla de rachiu de drojdie, semn al preţuirii pe care cel puternic o arată celor mârşavi, nu au decât dreptul de a tăcea. Paradoxal, nu-i aşa?

Cei care se aşează în genunchi, până şi în faţa croitorului, nu au de ce să se mire că acesta le-a croit nişte haine care sunt potrivite doar pentru handicapaţi. Croitorul are un ochi ce nu greşeşte.

Dacă cineva îţi aruncă în faţă sentinţa prin care eşti privat de dreptul de a murmura, aminteşte-ţi că au fost popoare care au fost condamnate la valuri de tăcere, iar din completul de judecată ai făcut şi tu parte.


2 comentarii:

  1. Sumbru. Pe cât de sumbru, pe atât de adevărat.
    Mă duce gândul la lista de argumente (scuze) ridicole, găunoase, pe care cântătorii de ode şi le găseau acum 20 de ani: de frică, de foame, că au fost obligaţi.
    Mi-l amintesc pe Victor Rebengiuc, cu un sul de hârtie igienică, pe micul ecran.
    Acum s-a reformat clasa cântătorilor pe nas. Parcă mai proaspătă şi mai în formă ca niciodată. Obedientă, cu talent.
    Dar maestrul Rebengiuc e prea bătrân, prea obosit să mai iasă pe sticlă cu hârtia. Şi cred că un sul n-ar mai fi suficient.

    RăspundețiȘtergere
  2. @renata

    Asta a fost atunci.
    Noi trăim însă faţă în faţă cu prezentul.

    RăspundețiȘtergere