Postări
ElZap
Eu în timpul liber mă ocup de flori. Le îngrijesc, le vorbesc, dar mai ales le observ. Leandrii mă încântă îndeosebi.
La multe întrebări afli răspuns atunci când te uiţi la flori, dar partea cea mai distractivă e că pe măsură ce te dumireşti asupra unei chestii ciudate, din marea de întrebări nepuse, sar alte întrebări, la care nici cu gândul nu gândeai.
Într-o zi, merg şi eu ca omul în vizită. Gazda are un leandru superb, ce îmi face cu ochiul. Ea bagă de seamă şi mă invită să aleg un lăstar pe care să-l înmulţesc după cum mă taie capul.
Aşa şi fac, numai că bag de seamă că leandrul împricinat avea un defect. Unele frunze aveau o mică despicătură. Zic că e vorba de cei şapte ani de acasă, că adică nu a fost educat la timp să se comporte civilizat când se arată în lume, că leandrul nu are vină, că este o scăpare a gazdei ce nu s-a ocupat îndeajuns de bietul copac. Că...
Acum puiul de leandru pe care l-am primit este ditamai copacul. Din loc în loc câte o frunză are o mică despicătură. Mă chinui să-i dau copacului o educaţie aleasă, să-l trec în rândul lumii, cum s-ar zice. Ţi-ai găsit cu cine să te pui. De îndată ce-i rup frunza aia cu defect, altă frunză defectuoasă apare, în altă parte a copacului.
Acum copacul ăla are copii, nepoţi şi strănepoţi. Toţi au hiba de care aminteam. Altfel sunt bine şi sănătoşi, iar florile sunt superbe deşi din loc în loc apare câte o frunză despicată.
Aşa am aflat, dacă mai era nevoie, că „pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă”, iar vina este a mea, că prea am fost înflăcărat pe când eram tânăr şi credeam că tot ce zboară se mănâncă.
Acum m-am lecuit, şi m-am convertit la înţelepciunea populară conform căreia din rahat nu poţi face bici, iar leandrii cresc aşa cum i-a lăsat Cel de Sus.
Ce să pretinzi unui copac prost, dacă nici oamenii nu se pot rupe de moştenirea lor genetică. Dacă unul s-a născut cu un neg pe obrazul drept, tare mi-e teamă că hiba aia o moşteneşte de la un bunic, străbunic, sau... poate de la un vecin neliniştit.
Dai cu ADN-ul dacă tot eşti nedumerit.
Dar uite că m-am luat cu vorba şi am uitat unde vroiam să ajung.
Aşa-s eu.
Eu când vreau să fluier, fluier.
Sper că n-o să mă acuze cineva că am fluierat în biserică.
Eu în timpul liber mă ocup de flori. Le îngrijesc, le vorbesc, dar mai ales le observ. Leandrii mă încântă îndeosebi.
La multe întrebări afli răspuns atunci când te uiţi la flori, dar partea cea mai distractivă e că pe măsură ce te dumireşti asupra unei chestii ciudate, din marea de întrebări nepuse, sar alte întrebări, la care nici cu gândul nu gândeai.
Într-o zi, merg şi eu ca omul în vizită. Gazda are un leandru superb, ce îmi face cu ochiul. Ea bagă de seamă şi mă invită să aleg un lăstar pe care să-l înmulţesc după cum mă taie capul.
Aşa şi fac, numai că bag de seamă că leandrul împricinat avea un defect. Unele frunze aveau o mică despicătură. Zic că e vorba de cei şapte ani de acasă, că adică nu a fost educat la timp să se comporte civilizat când se arată în lume, că leandrul nu are vină, că este o scăpare a gazdei ce nu s-a ocupat îndeajuns de bietul copac. Că...
Acum puiul de leandru pe care l-am primit este ditamai copacul. Din loc în loc câte o frunză are o mică despicătură. Mă chinui să-i dau copacului o educaţie aleasă, să-l trec în rândul lumii, cum s-ar zice. Ţi-ai găsit cu cine să te pui. De îndată ce-i rup frunza aia cu defect, altă frunză defectuoasă apare, în altă parte a copacului.
Acum copacul ăla are copii, nepoţi şi strănepoţi. Toţi au hiba de care aminteam. Altfel sunt bine şi sănătoşi, iar florile sunt superbe deşi din loc în loc apare câte o frunză despicată.
Aşa am aflat, dacă mai era nevoie, că „pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă”, iar vina este a mea, că prea am fost înflăcărat pe când eram tânăr şi credeam că tot ce zboară se mănâncă.
Acum m-am lecuit, şi m-am convertit la înţelepciunea populară conform căreia din rahat nu poţi face bici, iar leandrii cresc aşa cum i-a lăsat Cel de Sus.
Ce să pretinzi unui copac prost, dacă nici oamenii nu se pot rupe de moştenirea lor genetică. Dacă unul s-a născut cu un neg pe obrazul drept, tare mi-e teamă că hiba aia o moşteneşte de la un bunic, străbunic, sau... poate de la un vecin neliniştit.
Dai cu ADN-ul dacă tot eşti nedumerit.
Dar uite că m-am luat cu vorba şi am uitat unde vroiam să ajung.
Aşa-s eu.
Eu când vreau să fluier, fluier.
Sper că n-o să mă acuze cineva că am fluierat în biserică.
Esti tare, ElZapule!
RăspundețiȘtergereAi da' cu barda exact pa crapatura :))
@Hai-Hui
RăspundețiȘtergereDacă aşa s-a nimerit, rămâne cum am scris.
Cand enigma e nitel crapata, gasesti dezlegatori mai desi.
RăspundețiȘtergereCred ca lumea are ceva comun cu craptura. Chit ca-i de topor, ca-i din topor ca-i din ADN-eu, ca e din alegorie, DOAMNA CRAPATRURA ne (a)trage
ca un magnet.
Eu recunoscc al doilea.
Ca n-ama vut loc de dumneata ca sa fiu primu';)
@Hai-Hui
RăspundețiȘtergereNe atrage sau nu, dar sunt unii care cântă pe la noi cum că năravul din fire n-are lecuire.
Este drept că mai sunt şi alţii care spun că trebuie să acordăm o şansă, că în traista oricărul individ s-ar găsi un baston de mareşal, că bla-bla.
Eu nu mai ştiu pe care să-i cred, că îi văd pe unii cum prea dau mereu cu oiştea-n gard.
Dom' ElZap,
RăspundețiȘtergereCantarea unora nu e motiv de dans daca ritmul nu-mi convine. ori daca iese cu strigaturi.
Bastonul maresalului poate fi uneori doar un fluier al unui cioban fara de oi si farmecu lui depinde de turma la care fluiera.
Si poti sa te increzi in cei ce cred(!) in tine, dandu-le frau liber cata vreme caii-s de o parte si de alta a atelajului lor.
Cu simpatie nedisimulata,
tot io
Dom'le ElZap,
RăspundețiȘtergereMa surprinzi neplacut cu protectia dumitale fara de rost.
Pe ce te bazezi cand imi incui usa-n nas la blog?
@Hai-Hui
RăspundețiȘtergereCred că e vorba de o proastă funcţionare a celor care mă găzduiesc. Sper că şi temporară. Blogul este liber din punctul meu de vedere.
Cam ca mărul de lângă drum al lui Beniuc.