Băţul de chibrit

ElZap


Habar n-am cine a scos vorba ceea cu teoria chibritului, dar mă paşte bănuiala că n-a scos-o fără un oarecare interes.

Aşadar… de ce n-am face şi noi puţină teorie a chibritului.

Nu este un secret pentru nimeni că miraculosul băţ de chibrit n-a fost de când lumea. Dacă ar fi să ne luăm după nişte cărţi scrise de savanţi mult mai pricepuţi decât subsemnatul (La grande encyclopédie: inventaire raisonné des sciences, des lettres et des arts ), ar trebui să credem că până prin anii 1800, nu era o treabă uşoară să fii piroman. Nu era uşor să-ţi aprinzi nici măcar o ţigară. Zice-se că din antichitate şi până pe la anul menţionat mai sus, dacă nu aveai la tine amnar şi cremene, sau nu te pricepeai să freci două bucăţi de lemn una de alta până luau foc, nu aveai nicio şansă să mănânci friptură. Poate doar dacă îţi trimitea Cel de Sus un trăsnet în grămada de vreascuri uscate.

Norocul nostru cu unii nebuni, care nu credeau că lumea cunoaşterii s-a terminat cu lucrurile pe care le-au învăţat din cărţi, aşa că s-au apucat să ne aducă focul pe tavă.

Unul din ei, cel despre care se scrie că a fost adevăratul descoperitor al chibritului, se numea Jacques-Frédéric Kammerer. Lumea i-a fost recunoscătoare pentru marea descoperire şi i-au asigurat o bătrâneţe zbuciumată într-un… azil de nebuni. Bine faci, bine găseşti, vorba veche din popor.

Acum, teoria asta a chibritului ar trebui să continue cu … Ivar Kreuger, regele chibriturilor. N-are sens să vorbesc aici despre el, sau despre averea pe care a agonisit-o, şi nici despre felul cum a agonisit-o şi cum a pierdut-o. Treaba e că a agonisit-o. Pe net putem găsi toată povestea.

Multe ţări au rămas cu datorii colosale de pe urma banalului băţ de chibrit, care a ştiut cum să se învârtă. Inclusiv în cercurile politice ale vremii. Inclusiv la noi.

Aşa că, în treaba asta cu băţul cel buclucaş, cel care a salvat o lume de la întuneric, şi i-a ajutat pe oameni să consume mâncare gătită, se potriveşte o altă vorbă din popor: „nu-i pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte”.

Şi s-a nimerit. Jacques-Frédéric Kammerer. Ivar Kreuger.

O altă poveste, la fel de tristă este cea a Turnului Babel. Nu acela cu Noe şi cu încurcatul limbilor, ci acela cu încurcatul centralelor electrice. Se pare că în Marea Britanie, pe la anul 1900 lumea se pusese pe produs curent electric. Fiecare în legea lui, cu tensiunea lui şi cu frecvenţa lui, de nu se înţelegea bec cu dulie şi nici fier de călcat cu priză.

Norocul a venit de la un oarecare Charles Hesterman Merz, care a ţinut morţiş să-i pună pe toţi producătorii de curent să facă în aşa fel încât curentul pe care-l produc unii să se înţeleagă cu cel pe care-l produc alţii, dar mai ales cu consumatorii.

Deşi Merz, nu a ajuns la ospiciu, nu avea mult să încheie afacerea prost.

M-am apucat să scriu despre cele două cazuri, nu pentru că ar fi singurele de acest fel în lumea în care trăim, dar mi se pare că lumea în întregul ei este pe cale să se convertească la o nouă religie.

O religie în care zeul suprem este afaceristul veros, care îşi închipuie că el este buricul pământului, că el este cauza ultimă a evoluţiei omenirii, pe câtă vreme cei care le-au umplut buzunarele sunt împinşi încet în debara. Ca nu cumva să le facă umbră.

Când aud astfel de bazaconii, mă duce gândul la religia unei anume minorităţi, la care zeul bun este Devla, iar zeul rău, care este şi zeul lor suprem este Beng.