duminică, 10 ianuarie 2010

Invariantul (3) - Pecunia non olet

ElZap

Ziceam mai demult c-o să scriu despre un invariant din lumea noastră cea de toate zilele, deşi chiar şi invarianţii aritmetici au un gust aparte. Aparte, dar nu neapărat plăcut.

Ziceam, numai că… toate exemplele pe care le aveam în minte, parcă intraseră în pământ. Răutăcioşii ar putea spune că au tulit-o de frica împăratului din povestea lui Hans Christian Andersen. Ăla de umbla gol puşcă prin toată împărăţia lui. Alţii, la fel de răutăcioşi, ar putea spune că din cauza lu’ Roza, care-i mai vizitează pe oameni de la o anumită vârstă.

Doar pentru că nu vreau a-i lăsa în eroare pe răutăcioşii mei, trebuie să precizez că exemplele au plecat pe pustii doar de greaţă. O greaţă imensă, pe care nu o pot trata doar cu zeamă de lămâi, fie chiar şi pictate.

Norocul mi-a sărit de pe blog. De pe un anumit blog, de unde aflam ceea ce ştiam de multă vreme, şi anume că: „statuile postmortem nu ţin de foame-n timpul vieţii”.

Şi uite-aşa am ajuns la Vespasian (sau poate la Nero?!), care a spus, aşa cum se poate vedea în titlu, că banii n-au miros… Inutil să adaug, că el se referea la taxa pusă pe libertatea omului de a urina în voie.

Acum, mă întreb şi eu ca prostul: nu este asta o proprietate care nu se schimbă odată cu aplicarea unor transformări? Nu rămâne ăsta un invariant al schimbărilor de tot felul, al tuturor epocilor, o permanenţă a creaţiei umane aşezată ceva mai jos decât punctul în care parabola lichidă atinge cel mai de jos nivel?

Aş putea să fac săpături mai atente prin Wikipedia, să văd cine urina, în ce condiţii avea el voie s-o facă, etc. etc. etc. N-o fac, pentru că mă încăpăţânez să cred că este vorba de dreptul unor oameni avuţi, de a se descărca în capul altor oameni, care-şi doresc la rândul lor să fie şi ei avuţi. Cei din urmă, oameni cu talent mult (sau doar moderat, sau geniali, sau…), acceptau (pe vremea lui Vespasian, desigur) ca bogaţii de atunci să se umple de bucurie contra unei taxe modice.

Ce conta că produsul muncii lor avea miros. Erau băile publice, nu-i aşa? În cel mult câteva ceasuri erai curat ca înainte, şi o puteau lua de la capăt. Alţi bani, altă distracţie.

N-o să dau exemple, deşi ele nu lipsesc din peisajul istoriei.

Mă gândesc la numărul impresionant de indivizi pociţi, care au devenit frumoşi, numai pentru că nişte mânuitori de penel au acceptat jocul ăsta murdar?

Mă gândesc la scriitorii care şi-au murdărit pana, scriind imnuri de slavă unor indivizi care erau cel mult oameni ca fiecare din noi.

Mă gândesc la războaiele ce ne sunt cunoscute mai mult prin penelul unor pictori, sau prin pana unor scriitori, decât din relatarea rece a evenimentelor. Nu au ajuns unii domnitori să fie mari, după ce că şi-au băgat popoarele în belea, numai datorită faptului că a venit cohorta de artişti care a corectat ceea ce nu trebuia corectat?

Şi totuşi… În lumea reală niciun invariant nu este perfect. Nu e ca la aritmetică. Mai scapă câte o excepţie. Nu toate numerele sunt pare, sau impare, ca în textul de mai acu câteva zile. Au existat şi oameni „nepereche”.

Haşdeu spunea:

„În toate epocele au fost poeţi, pe care flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâitori dinaintea celor puternici. În toate epocele s-au văzut însă şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşitoare către vreo mărire pământească…”

O fi având dreptate Haşdeu, dar Acela a fost unic. Poate va rămâne unic.

„Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;
Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,
Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră
C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. –”

Şi uite că se apropie 15 ianuarie, şi aşteptăm să auzim al treilea cântat al cocoşilor.

Până atunci, poeţii, pictorii, jurnaliştii de închiriat cu ziua sau cu campania electorală, se pot împlini în greutate, volum şi pungă. Ba chiar şi bloggerii cu ştaif, care îşi pot adăuga toate loazele în blogrolluri.

Înainte băieţi! Aveţi spatele asigurat.

La valoarea voastră, puteţi să vă puneţi pe blog până şi vecinele, soacrele sau concubinele amicilor.

Cu tot, cu verzele lor de tot râsul din coafură.


3 comentarii:

  1. M-am delectat cu fiecare rând al textului! Cu fiecare trimitere...
    Dar cel mai mult cu 1) Cât poţi fi de răutăcios şi 2) Cât de politicos poţi fi răutăcios. :))
    De bună seamă că nu "răutăcios" e cuvântul care te caracterizează în textul ăsta. Cred că e "ironic". Poate chiar "scârbit ironic".
    Dar cei la care faci trimiteri te-ar considera "răutăcios". "Gratuit răutăcios", fiindcă n-ai înţeles nimic, ar zice ei: "băăăi, n-ai înţeles nimic!"
    Şi, într-un fel, au dreptate. Te numeri printre cei care nu pricep că drepturile unora sunt mai drepte dacât ale altora.

    RăspundețiȘtergere
  2. @renata
    "sunt mai drepte..."
    Ca în ferma animalelor, nu-i aşa?
    Păcat de bietul Orwell. Şi ăsta s-a băgat unde nu-i fierbea oala.

    Treaba e că omul ăsta are o genealogie. Teamă mi-e că o să aibă şi urmaşi în ale scrisului.

    Cu aşa viitor luminos, mi-e că n-are nciun haz să mai scriem un rând.

    RăspundețiȘtergere
  3. Şi aş continua.

    Bloggerul "pe care-aici
    Îl ataci în versuri mici
    Nu-i, desigur, măscărici,
    Colibri sau licurici...
    Însă nici
    Bou sau vacă, precum zici."

    RăspundețiȘtergere