sâmbătă, 30 ianuarie 2010

No Man's Land

ElZap

Ca să ştiu ce-i cu leanda asta, a trebuit să răsfoiesc niscaiva enciclopedii virtuale. La fel de virtuale precum sunt şi locuitorii ei.

Aş fi vrut să-i zic ţara nimănui, aşa ca să ştie omul nerodat cu anglicismele despre ce vreau să scriu. La ce ar fi folosit însă? Pe oamenii aceştia, oricum nu-i interesează ce se întâmplă sub picioarele lor, preferând starea de indivizi aerieni.

Când mă dau însă jos din enciclopedii, aflu despre ţara asta că nu e ca toate ţările. Poate nici nu mai e ţară. Mai ştii?

Par egzamplu...

În ţara asta...

... Marele Vizir niciodată nu ia hotărârile pe care taman el ar trebui să le ia, ci mai ales Padişahul. Uneori nici el.

... când Padişahului i se retrage dreptul de a hotărî, este adusă câte o „comisie de comisari” ce-i şoptesc Marelui Vizir (fără intermediari, fără martori şi fără explicaţii) ce trebuie să le ceară el supuşilor săi. Scurt. În timp ce ei cuvântează, el are dreptul să mâlcească ca un peşte.

... ocârmuirea ţării ăsteia intră periodic într-un fel de moarte clinică din care îşi revine când are ea chef. În tot acest timp nimeni nu bagă de seamă că ţara pluteşte în derivă cu cârma sfărâmată şi cu cârmaciul mort criţă.

... când guvernul se trezeşte ţara merge prost, iar când el se reîntoarce la starea lui naturală ea merge binişor spre bine. De aici a ieşit şi vorba cum că „e rău fără cârmă, dar mai rău cu dumneaei”, sau cam aşa ceva.

... în loc să fie disponibilizate guvernele producătoare de stricăciuni, sunt mătrăşiţi doar slujbaşii vinovaţi că au făcut ce le-au cerut guvernanţii.

... când e să trimitem pe cineva cu câte o treabă pe la o Înalta Poartă, se dă un concurs şi se alege cel plasat pe ultimul loc. Dacă nu se găseşte unul suficient de prost, se repetă concursul.

... numiţii aleşilor noştri, când e vorba de ţară, cumpără doar scump şi vând doar ieftin. Aşa a ajuns să avem o ţară costelivă ce duce în cârcă numiţi şi aleşi buhavi.

... pentru orice nepriceput în ale guvernării, ţara asta este un fel de cutie cu nisip (Sandbox mai pe englezeşte, ca să priceapă tot românul). Aici el se poate juca cât pofteşte de-a guvernarea, că nimeni nu-l întreabă câţi pacienţi decedaţi are la activ. De la un capăt la altul, ţara asta este un fel de lecţie de anatomie în care profesorul le arată ucenicilor un om mort, încercând să-i convingă cum că e viu şi nevătămat.

... orice chivuţă, dacă are chef poate să ajungă vizireasă cu acte în regulă, peste un minister al cărui nume şi menire sunt alese după fanteziile avute în ultimul vis al unei nopţi de vară.

Pe se întâmplă toate astea? Ne linişteşte Coşbuc:

„O, dar nu te-nspăimânta:
Nu la noi, se înţelege,
Ci-ntr-o ţară-ndepărtată
Sub pământ, pe undeva.”

În rest...

În rest ce-ar mai fi de spus. Aproape nimic, devreme ce a spus-o Coşbuc.
Dintr-o poveste

Şi acum...

... păi, acum dragii mei puteţi să mâlciţi cât poftiţi.

Eu sunt gata să ascult. Tăcerea.

3 comentarii:

  1. Dacă e să mă iau după Coşbuc - şi mă iau, fiindcă pare cronicarul cel mai lucid în clipa asta - "sub pământ, pe undeva" e un mod eufemistic de-a ne sugera că suntem deja morţi.
    Dacă el a avut curaj s-o spună, trebuie să avem şi noi măcar bunul simţ şi resemnarea de-a accepta adevărul.

    RăspundețiȘtergere
  2. @renata
    Da, însă tot Coşbuc a scris "Ex ossibus ultor!".
    E greu de spus când a avut mai multă dreptate.

    RăspundețiȘtergere
  3. Probabil că în ambele cazuri.
    Doar că noi nu mai avem timp să asistăm la "înviere".

    RăspundețiȘtergere