Postări
ElZap
Aş putea spune că ne cam place.Am putea spune că este un fel de masochism, cu excepţia fapului că nu apare plăcerea. Poate doar puţină plăcere acolo. Atât cât ţine iluzia.
Iluzia că în această viermuială noi am făcut cine ştie ce sfârială. Poate iluzia asta nu apare la toţi. La mulţi însă da. La mult prea mulţi.
Unora le place, pentru că se cred că au ajuns în Olimp. În lumea zeilor. Aproape de Zeus. Oricine ar fi el. Îşi închipuie că sunt predestinaţi a rămâne pe veşnicie consumatori de ambrozie. Şi totuşi... Chiar şi unii din ăştia ajung să se arunce de la balcoane, sau să penduleze aiurea în cordeline pregătite din timp. Nu o spun eu. O spune televiziune poporului. OTV-ul mai pe înţeles. Ea ţine nesfârşite talk-show-uri despre cauzele căderilor de calibru. Mănâncă şi ea o pâine. Un fel de pomană a porcului.
Altora le place că pot să-şi pună niscaiva proptele dughenei lor din colţul străzii. De nu curge picură. Până ce sosesc super-market-urile. După aia se descurcă. Dacă se descurcă. Până una alta o ţinem cu micromeurile, că treaba cu imemeurile s-a cam dus. De alea mari nu s-a auzit de ani buni. Cel mult alea mijlocii mai gâfâie de pe-o zi pe alta. În special marile unităţi care procesează porumbul ţăranilor. Pentru a produce votca, cea care se întoarce în sate sub formă de iluzii bahice.
Elevilor le place, pentru că îşi obţin diplomele fără ca să înveţe nimic. Unii pot pleca liniştiţi în Spania. La întoarcere diploma e pregătită. Dacă nu se întorc, vin profesorii cu ele la destinaţie, că doar n-o fi foc. Şi ce-o să facă cu ele? O să facă ei ceva. Ce-au făcut şi alţii. O să facă o particulară. O să bage un doctorat. Pe urmă se bagă în slujba statului şi desigur a noastră. Ca miniştri. De la ministru încolo nu mai e o problemă. Acolo nu mai picură. Acolo o să curgă torente de bani.
Doar cei mai zdrenţuroşi se mulţumesc cu puţin. Lor le place mai ales la schimbarea stăpânirii. Atunci se aducă la una din nenumăratele crâşme proaste din sat. Crâşma poate fi şi la oraş. Tescovină să fie. Tescovină gratis. Acasă mai pleacă şi cu o sticlă de ulei. Aşa, ca să nu bage de seamă nevasta, că el este cel care leagă şi dezleagă trebile ţării. Uleiul ăsta o să fie taman bun peste o lună sua două. Pentru a pregăti răbdări. Prăjite.
Şi uite-aşa am putea spune că mergem înanite. Tot înainte. Într-o hărmălaie veselă. Fiecare în mână cu căciula celuilalt.
În timpul ăsta domniile îşi schimbă locul în scenă. Nici nu e nevoie să se schimbe. O fac doar aşa, ca să ne simţim noi bine. Ameţiţi adică. Dacă n-am fi ameţiţi am vedea că s-au schimbat doar măştile actorilor.
Noi aplaudăm sau huiduim.
Aşa cum fac şi eu acum. Parcă nu ştiu? Ştiu.
Ştiu că nu e rentabil nici măcar să înjur.
Ştiu că până şi înjrătura mea foloseşte acestui mecanism diabolic. Ea îl va împinge în scenă pe următorul actor. Adică va schimba actorii. Ei între ei.
Aş putea spune că ne cam place.Am putea spune că este un fel de masochism, cu excepţia fapului că nu apare plăcerea. Poate doar puţină plăcere acolo. Atât cât ţine iluzia.
Iluzia că în această viermuială noi am făcut cine ştie ce sfârială. Poate iluzia asta nu apare la toţi. La mulţi însă da. La mult prea mulţi.
Unora le place, pentru că se cred că au ajuns în Olimp. În lumea zeilor. Aproape de Zeus. Oricine ar fi el. Îşi închipuie că sunt predestinaţi a rămâne pe veşnicie consumatori de ambrozie. Şi totuşi... Chiar şi unii din ăştia ajung să se arunce de la balcoane, sau să penduleze aiurea în cordeline pregătite din timp. Nu o spun eu. O spune televiziune poporului. OTV-ul mai pe înţeles. Ea ţine nesfârşite talk-show-uri despre cauzele căderilor de calibru. Mănâncă şi ea o pâine. Un fel de pomană a porcului.
Altora le place că pot să-şi pună niscaiva proptele dughenei lor din colţul străzii. De nu curge picură. Până ce sosesc super-market-urile. După aia se descurcă. Dacă se descurcă. Până una alta o ţinem cu micromeurile, că treaba cu imemeurile s-a cam dus. De alea mari nu s-a auzit de ani buni. Cel mult alea mijlocii mai gâfâie de pe-o zi pe alta. În special marile unităţi care procesează porumbul ţăranilor. Pentru a produce votca, cea care se întoarce în sate sub formă de iluzii bahice.
Elevilor le place, pentru că îşi obţin diplomele fără ca să înveţe nimic. Unii pot pleca liniştiţi în Spania. La întoarcere diploma e pregătită. Dacă nu se întorc, vin profesorii cu ele la destinaţie, că doar n-o fi foc. Şi ce-o să facă cu ele? O să facă ei ceva. Ce-au făcut şi alţii. O să facă o particulară. O să bage un doctorat. Pe urmă se bagă în slujba statului şi desigur a noastră. Ca miniştri. De la ministru încolo nu mai e o problemă. Acolo nu mai picură. Acolo o să curgă torente de bani.
Doar cei mai zdrenţuroşi se mulţumesc cu puţin. Lor le place mai ales la schimbarea stăpânirii. Atunci se aducă la una din nenumăratele crâşme proaste din sat. Crâşma poate fi şi la oraş. Tescovină să fie. Tescovină gratis. Acasă mai pleacă şi cu o sticlă de ulei. Aşa, ca să nu bage de seamă nevasta, că el este cel care leagă şi dezleagă trebile ţării. Uleiul ăsta o să fie taman bun peste o lună sua două. Pentru a pregăti răbdări. Prăjite.
Şi uite-aşa am putea spune că mergem înanite. Tot înainte. Într-o hărmălaie veselă. Fiecare în mână cu căciula celuilalt.
În timpul ăsta domniile îşi schimbă locul în scenă. Nici nu e nevoie să se schimbe. O fac doar aşa, ca să ne simţim noi bine. Ameţiţi adică. Dacă n-am fi ameţiţi am vedea că s-au schimbat doar măştile actorilor.
Noi aplaudăm sau huiduim.
Aşa cum fac şi eu acum. Parcă nu ştiu? Ştiu.
Ştiu că nu e rentabil nici măcar să înjur.
Ştiu că până şi înjrătura mea foloseşte acestui mecanism diabolic. Ea îl va împinge în scenă pe următorul actor. Adică va schimba actorii. Ei între ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu