Limacşii

ElZap

Oricât de ciudat ar părea, limaxul este un animal politic.

Este singurul animal politic, ce are toate calităţile pentru a fi simultan la putere şi opoziţie. Şi asta indiferent de regimul politic.

De fapt nu chiar simultan. În timpul zilei este de regulă la putere. Spre spre seară însă începe să secrete, în familie, în cercul de amici, de oameni de încredere, mucusul acela opoziţionist.

Limaxul nu a prestat şi nu prestează niciun fel de muncă. Pentru el munca este o ruşine. Din cauză de hemocianină, el se pretinde nobil. Nu pricepe neghiobul că adevărata nobleţe nu are nimic de-a face cu sângele albastru.

Când spun că nu prestează niciun fel de muncă, am în vedere acel zero absolut al scării efortului de orice fel ar fi el. Nici nu mă bate gândul că el ar putea scoate cărbuni sau cartofi, că ar putea da cu coasa, cu sapa sau cu barda.

Pe vremea când era la şcoală, limaxul tăia frunze la câini. Niciodată această activitate nu a fost subliniată cu creionul roşu în cartea lui de muncă. Pe vremea României Socialiste, trebuia să-şi ia bocceluţa şi să plece în provincie. Un fel de a spune, că de plecat nu pleca niciodată.

Coana Mealca, mamă simţitoare şi cu dragoste de progenituri, se opintea şi punea talpa ei de mealcă pe telefon. De regulă folosea un telefon cu fir roşu, sau cam aşa ceva. Din roşu ce era, ea îl făce şi mai roşu. Până nu obţinea o negaţie nu se liniştea. Şi uite-aşa limaxul se plimba de la umbră la răcoare până în ajunul pensiei. Cu excepţia zilelor de vară, desigur, când mergea la mare.

După ce s-a schimbat regimul, limaxul cu negaţie a ajuns mojic de Dorobanţi, de Bamboo, etc. etc. Nu mai are nevoie de negaţie. Acum are nevoie de tatuaje, de piercing, de colagen, de produsul bacteriei Clostridium botulinum.

Despre ultima invenţie, lumea spune că ar îmbunătăţi performanţele examenului oral. La BAC, desigur.

Starea asta de opoziţionism la putere e o mare calitate care a permis limaxului să-şi asigure supravieţuirea ca specie. La schimbarea oricărui regim, limaxul a invocat starea revoluţionară, schimbând "porecla în renume". Atunci când el nu i-a învăţat pe copii şcoală, nu a făcut-o de leneş ce era, ci din curaj revoluţionar, subminând vechiul regim. Mintenaş i se cuvenea o distincţie, un ordin acolo cât de mic, domnului limax.

Aşa că el a lins când o distincţie, când un ordin, când nişte moşii, când o sumă modică de circa ....

Asta aşa ca să fie masa bogată. Să poată să apuce toţi hămesiţii revoluţiilor. Să poată să arunce un ban şi în mâna întinsă a cântăreţilor din strună ce se înghesuie la pomana porcului. Şi ei sunt oameni, nu-i aşa? Aşa a fost de când lumea. Doar nu o să schimbăm noi regulile acestei lumi.




Lumea asta a limacşilor e mică, dar nu chiar atât de mică cât să nu aibă şi ea ierarhia ei.
Aud de pildă că în lumea asta ar fi un fel de rechini, precum Arion lusitanicus. Melcul spaniol, cum îi mai spun unii. Cică lusitanicusul ăsta îi beleşte pe limacşii mai mici.
Are preferinţă pentru limacşii autohtoni. Se zice că ăsta călătoreşte icognito prin lume. Nu cu trenul blindat. Aia e o altă chestie. Ăla a plecat din gara Finlanda. Poate să aibă legătură doar cu războiul civil din Spania. Asta da.


Şi totuşi...

Limaxul are un rol extrem de important în definirea noţiuni de om. El este ultim bornă până la care această noţiune îşi întide hotarul. Dincolo de ea nu e nimic altceva decât o ciorbă cleioasă de lături.

Ce-ar mai fi de spus despre limacşi? Aproape nimic, cu excepţia vorbelor puse pe hârtie de Coşbuc.

"De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor."