Şi fiindcă pe toate canalele se dezbat probleme de cea mai mare importanţă pentru ţară, încerc să mă bag şi eu în discuţie ca rumân imparţial ce sunt, pronunţându-mă prin vorbele altora.
Doar două fraze ciuntite şi alea.
1.
"- Bă, tu crezi că după ce-mi termin mandatul eu mă duc la şcoală?!"
2.
"Nobil metal nu e oțelul,
Dar scump destul, destul de greu...
Ca rol fu mare mititelul !
Hai, gogomani la jubileu !"
Și ei au inaugurat. Cred că puteam și noi. Nu a fost să putem. Nu a fost să vrem. Nu a fost.
Așa suntem noi uneori. Podul ăsta are peste 40 km. Cam tot atâta cât are păguboasa noastră autostradă, plimbată de colo-colo. În cât timp l-au făcut? Habar n-am și nici nu îndrăznesc să aflu. Sunt sigur că mai repede decât noi.
A învins austeritatea! Oare cine este beneficiarul acestei victorii? Am senzaţia că deasupra noastră plutesc norii unui conflict mondial care nu seamănă cu cel dinaintea lui. Dar care conflict seamănă cu precedentul?
În vremurile de glorie, cei ce refuzau să lupte cu inamicul mai aveau o şansă. Ei puteau să lupte ca gladiatori în arene, spre desfătarea inamicului. Mare diferenţă faţă de ce văd mai sus. În circ ei luptau cu unii pe măsura nimicniciei lor. Niciodată împotriva propriului popor.
Poporul care a inventat democraţia, a mai inventat un termen. Termenul de debtocraţie, sau ΧΡΕΟΚΡΑΤΙΑ.
Toată lumea umblă chiaună să se prindă de un punct de sprijin. Beţivul caută să se ţină de primul stâlp ce-i iese în drum atunci când părăseşte Golden Blitz-ul. Beizadeaua leneşă se sprijină pe telefonul dat de babac, că după ce face ea tuleie află şi singură cum se ajunge în oraşul lui Manneken.
Până şi Arhimede cerea un punct de sprijin ca să dea Pământul de-a dura. Un punct a cerut, dar nici pe ăla nu l-a primit cât era el de învăţat. Doar nu puteau cei de-o seamă cu el să-l lase să facă o aşa de mare boacănă.
Numai al nostru nu se potoleşte. Al nostru vrea câte-n lună şi-n stele.
Pe vreme când era doar primar, vroia să aibă un consiliu privat. Consiliu i s-a dat, dar el s-a limitat la un fâs. Atât a putut el. De vrut n-a vrut nimic. A aruncat şi el chestia aia cu consilierii ca să nu se vadă restul.
Din primar a ajuns ce-a ajuns şi a poftit să dea de pământ cu parlamentarii. Vrea el să facă o singură cameră, aşa cam de dimensiunea celei de la Cotroceni, aşa că a chemat poporul la referendum. Referendum i s-a dar, dar tot atâta a ieşit. De fapt n-a ieşit, că jupânul a şi uitat de unicameralul lui.
A vrut uninominal, şi l-a avut. Deh, unul este preşedintele nostru. Şi cu asta ce-am făcut, vorba lui Tănase?
Acum vrea o nouă constituţie, ca să poată da de pământ cu Coana Corupţie, să-i tragă-n ţepi pe toţi corupţii până la ultimul, cum ne-a promis pe la început. Poate să-i tragă şi acum, dar vrea s-o facă constituţional, nu aşa ca orice mârlan. Mi se pare mie că şi dacă ar avea o sută de constituţii, el tot n-o să-i vadă pe şmecherii ăia. Pasămite pentru că priveşte chiorâş la ei, sau poate că-s de-ai lui, mai ştii?
Şi ce mai vrea jupânul? Păi ar vrea nişte regiuni, voievodate sau cnezate, ca să... Ca să ce? Ca să nimic. Astea sunt doar aşa ca să ne aflăm noi în treabă, ca să luăm banii UE pe de-a moaca, ca să cărăm apă cu ciurul. Sper că nu vorbeşte din gura altuia. Sper că nu se află în spatele lui un Galeazzo, că ne-am ars. Sper că nu a fost la Viena coleg de salon cu mai ştiu eu cine.
Poate că singurul lucru care ar trebui să-l ceară ar fi acela să se ducă la culcare, devreme ce i-au spus mai mulţi că ar cam fi cazul. Măcar dacă tot e să facă cineva ţara asta zob, să n-o facă el. Altul poate ar face-o mai cu milă.
De la o vreme n-avem parte decât de valuri de molime. Ciuma lui Caragea a fost o nimica pe lângă ciumele ce ne ameninţă. Epidemii peste epidemii, parcă s-ar apropia Ragnarök-ul. Epidemia vacii nebune, a găinilor bete, a porcilor căpiaţi şi mai nou cea a castraveţilor evadaţi din cartierul cu felinare infraroşii, au dat năvală în lumea noastră ce părea cu scaun la cap.
Ne mai lipsea molima asta a femeilor luptătoare, gata să-şi sacrifice proverbiala lor virginitate libiană, ca să apere un Lider Maximo, fie el cât de minim ar fi. Se pare că o să rămânem fără picior de femeie, dacă pleacă toate la război. Habar n-aveam ce ne pregătesc ăia cu mişcarea junilor nechezol cu parfum de femeie şi fără şa la bicicletă.
Toate gospodinele şi-au abandonat sacoşele şi vor musai să arate ca cea din poză, dacă ar fi niţel mai blonde. Simt ele că le fierbe sângele în varice şi că şi-au găsit ultima din cele şapte vieţi în cocoaşa de aramă.
Aşa se face că toate croitoresele au dat buzna în frizeria lui nea Jean frizerul şi vor musai să facă din el un fel de Don Quijote de la Mancha. Ce contează că Donul ăsta nu-şi mai poate ţine pantalonii în bretelele flexibile. Să aibă şi ele un Don acolo de formă în spatele căruia să se poată alinia când o să vină tomahocul care tocmai a plecat din gară.
Să nu zică posteritatea că nu s-au jertfit. S-au transformat. Din ce în ce?
Că România nu mai are Domn nu-i niciun secret. România are un arendaş care se schimbă din când în când după cum e pofta Domnului ce veghează de la distanţă.
Este adevărat că supuşii Domnului mai latră din când în când, mai ales atunci când arendaşul e beat criţă şi visează cai verzi pe pereţi. E drept că şi Domnului îi place atunci când aude căţeii lătrând în Giurgiu. Simte el că arendaşul a pornit turmele de oi spre Înalta Poartă lăsând căţeii să latre la lună.
Treaba e că nici căţeii nu pot lătra aşa de capul lor. Dacă toată suflarea ar lătra după cum o taie capul s-ar duce dracului democraţia şi ar rămâne Domnul cu buzele umflate. Aşa se face că din când în când Domnul dă glas şi-i trimite pe căţei la locul lor. Atunci se aude glas de tunet care decretează:
"Acesta este arendaşul meu cel iubit, întru care am binevoit!"
Mucles! Peste moşia Domnului se aşterne tăcerea.
Doar câte o potaie surdă, care n-a auzit glasul Domnului, mai latră aiurea. Până la urmă o să priceapă şi ea că s-a schimbat partitura. O să fie însă prea târziu, căci Domnul o să-i retragă indemnizaţia pentru oase.
De ani de zile îşi poartă sub braţ scripca. Un fel de Fata Morgana îl amăgeşte mereu cu speranţa că va da marea lovitură poposind în oaza peste care stăpâneşte vreun nabab putred de bogat, ce-l va aşeza la loc de cinste în capul mesei lui încărcate de bunătăţi şi de minciuni. Poate el chiar speră că acesta o să-l înalţe la rangul de capelmaistru.
Niciodată n-a avut însă curajul să cânte aşa cum îl îndeamnă sufletul şi inima. Mereu a cântat la comandă. Sărman urmaş al lui Salieri, n-a încercat o clipă măcar să-şi ridice capul din ţărână, să-şi dorească să fie la înălţimea unui Mozart.
Umilit de toţi cei ce s-au căţărat pe cadavre, el priveşte cu ochi de cerşetor la binefăcătorul lui, în timp ce acesta îşi devorează cu gesturi hulpave ciolanul din tipsie. Habar n-are dacă nababul îi preţuieşte au ba supuşenia lui de sclav. Trage adesea cu coada ochiului la beizadelele din jur, încercând să citească în ochii lor, dacă sunetele lui scremute plac au ba urechilor celor pe care se cazneşte să-i încânte. Împleticindu-se în arcuş, nu ezită să schimbe partitura, atunci când ea nu place.
Când scripca i-a obosit, nababii îl folosesc să dea dea jos de pe socluri statui ce nu convin. Un circ trist, în care el joacă rolul de măscărici.
Podurile sunt de două feluri precum masajul thailandez: cu și fără. Podul doctorului e fără. Și cine putea să bage de seamă că podul nu a icnit? Nu vreau eu să fiu feminist, dar trebuie să recunosc că meritul unei femei este imens în chestiunea podului. Podul n-a icnit și pace.
Că n-a icnit ar fi numai jumătate de hibă, dar e evident că nu s-a pus ștampila, ori un pod fără ștampilă s-ar zice că nici nu există, iar pe un pod care nu există nici n-ai cum să circuli.
Dacă nu s-a pus ștampilă e clar că nu s-a încasat contravaloarea expertizei, care oricât de inutilă ar părea are valoare ei. Păi cum s-ar justifica că există instituția dacă ea nu pune ștampila? Să mă lase ăștia ce tot bat șaua cum că ștampila se pune dublu orb, că se construiește aiurea-n tramvai. Nu-i adevărat și pace. Se și mai și.
Cine spune că în unele țări fără ștampile puse pe unde trebuie sau puse cum și cu ce trebuie cad clădirile la o adiere de vânt se înșală amarnic. Uite că la noi pică macaraua și vântul este stârnit post factum. Dacă vântul nu există îl vom inventa pe el. Poate că nu ați băgat de seamă la ce-a spus Voltaire:
Si Dieu n'existait pas, il faudrait l'inventer.
Nu știu dacă Voltaire a avut timp să se pronunțe și asupra frunzei, dar se rezolvă cumva, că doar n-are cum să rămână frunza atârnată.
Știu însă că eu am ratat prima sinucidere din viața mea. Am zis și eu să închei socotelile și m-am repezit bezmetic pe pod. Duminică la prima oră, ca să aibă ce trăncăni mass-media toată săptămâna. M-am urcat pe pod cu mașină cu tot, dimpreună cu alți sinucigași, dar podul neghiob nici n-a icnit. Acum nici nu știu pe cine să dau în judecată că nu mi-a ieșit figura. O fi Oprescu vinovat că a refuzat ștampila, constructorul că ține podul, sau ICS că podul stă țeapăn la locul lui cu sau fără ștampila dumnealor.
Acum să n-o luăm chiar așa cu fânu-n coarne, să zicem că ICS nu e de trebuință. Este, sigur că este, cu condiția ca ICS să existe pe bune. Dacă dumnealui nu-i decât o ștampilă atunci nu-i.
Și ca să împăcăm și capra și varza, eu zic că trebuia urcat tot guvernul pe pod, dacă tot știa ministra cum că nu ține. Oare pica?
Aşadar o făcu şi p-asta! Cu paradă, cu majorete, cu discursuri spumoase la figurat şi la propriu. Cu tot tacâmul cum s-ar zice. N-a beneficiat de panglică cum a beneficiat ciotul ăla de autostradă fără sfârşit. Nici de frunză n-a beneficiat podul. Frunza cică a luat-o Eva, ca să-şi acopere o chestie ce-i virează spre "imortelle".
Dacă ne face şi autostrada aia de o ia peste nori! Eşti suficient de trăsnit? O faci Maestre?
Şi totuşi podul ăsta are nişte bube peste care nu se poate trece. Le găsim noi şi pe astea, dacă avem puţintică răbdare. Poate în postarea ce va să vie.
De câte ori mă lovesc cu capul de versul ăsta, stau ca prostu-n intersecţie şi mă întreb.
Ce?
Ce-o să scrie cronicarul ăla, ca să lase celor ce ne vor urma un semn că am trecut şi noi pe-aici?
Poate că o să scrie despre investitorii strategici. Despre ăia pe care i-am chemat, i-am rugat, i-am implorat. Ca să ce? Ca să lase în urma lor ruine. Din mormanele de fiare vechi în care bătea toaca fiul primului nomeclaturist ce-şi doarme somnul de veci în Mausoleu, s-au cladit măreţe castele de aramă.
Castelul de aramă a fost debranşat, dacă o fi avut cineva curajul s-o facă. În timp ce unii se chinuiau cu debranşarea, domnul s-a rebranşat. Cu una care-i mai tinerică cu aproximativ 24 de ani. Acum a intrat în lumea bună.
Lumea bună a celor doi crai. Primul se zice că ar fi de la răsărit.
Şi ce va să-semne încă? Poate că o să scrie el acolo despre drumurile noastre de fier. O să scrie despre un viaduct. Unul care n-a fost terminat. Încă. Mai au de tăiat bruneţii. E treabă grea cu viaductul ăsta pe care în '90 circula trenul.
Noroc că le vine în ajutor ministra. Iată ce ne spune cu premărita ei guriţă cu accent sovieto-moldovenesc.
Dacă aţi auzit bine, din 20.000 de kilometri se vor evapora cam 5.000 de kilometri. Aşadar facem în 20 de ani cca 50 km de autostradă şi topim cam de 100 de ori mai mulţi km. Să-mi spună cineva că nu suntem performanţi.
Şi noi? Noi ce-am făcut în timpul ăsta?
Unii am stat cu degetul în gură şi mai stăm încă. Cei mai deştepţi n-au stat. Ăia s-au învârtit. Au aruncat perdele de fum. I-au ironizat pe cei ce trăgeau semnalul de alarmă.
Dis-de-dimineață mă reped buimac la geam și dau să verific vremea pe (w)underground. Tăcere! Liniște mormântală! Nu adie nicio pală de vânt.
Păcat! Ambalajele aruncate pe arterele culturii sunt la locul lor. Doar pe câte un site pe care unul sau una s-a încumetat, vine gunoierul de serviciu și aruncă câte o ironie marca Urban Pedia. Să nu se mai încumete altădată!
Așa se face că pot scormoni liniștit în coșul de gunoi al presei noastre cea de toate zilele.
Aflu lucruri fundamentale pentru ”lecturile noastre infidele” de fiecare zi (aka dezmățatele noastre citanii).
Dau un search și aflu. Aflu cine a scris recent... Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Monica, cine altcineva? Și de pe Google mi se revarsă pe birou încă câteva duzini de știri pe aceeași temă, inclusiv cine este persoana care s-a cuplat cu un libanez. Toate perfecte pentru cei ce vor intra la bac. Și vor ieși.
Aflu și ce a primit de ziua ei Cruduța. Un salam, desigur. A rămas cu gura căscată? I l-o fi înmânat satirul ăla cu blugii rupți în fund, de glumele căruia râde de unul singur?
Din salam în Salam, ajung și la Florin. Ăsta cică se cară. Prin Franța, prin America. Să le stea ălora în gât și să revină cât mai târziu!
În biblioteca asta vastă a resturilor menajere poți găsi oricând o lectură pe măsura ta. Răbdare să ai.
Mă retrag din lumea asta colorată și dau să intru în lumea oamenilor cu ștaif. Oamenii aceia care-și țin capul sus cu ajutorul bucăților de cârpă apretată.
Acolo fiecare își numără arginții lui. Nimeni nu are timp să stea de vorbă cu tine. Pe ușa unuia scrie ceva în engleză. "Time is money", parcă! Mă scotocesc și văd că nu am câștigat atâta mărunțiș cât să pot apăsa pe clanță. De clanța ușii vecine stă agățat un avertismet gen ”câine rău!”. Parcă așa s-ar traduce ”Do Not Disturb”, deși din poză deduc că a dat reanimarea peste dumnealui sau peste dumneaei.
Am senzația că mă găsesc într-un muzeu al monștrilor de ceară. Prin minte îmi trece o strofă tonifiantă.
„Și-am întors fără speranță
Ochii și-ncepui s-admir
Cum stăteau pe raft în șir
Acele de siguranță.”
Şi mâine iar va fi 15 iunie. Şi mâine iar se va aşterne tăcerea. Şi mâine va fi la fel cum a fost pe 15 ianuarie.
De fiecare dată când tăcerea asta asasină îmi sparge timpanele, nu pot să nu mă întreb: de unde izvorăşte atâta ură?
Ce idealuri atârnate de blidul în care se va aşeza un ciolan pe măsura violenţei lor verbale, îi mână pe ei în luptă?
Este drept că nu toţi contemporanii noştri urlă la lună. Unii tac. Tac, pentru că ştiu că şi tăcerea poate fi răsplătită. Tac pentru că ştiu că e periculos să te pui cu propagandiştii gângavi care din lipsă de minte declară că:
"Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul."
Aşadar a început campania de demitizare. În războiul ăsta politologi de circumstanţă, scriitori fără operă sau cu una străvezie, critici literari angajaţi cu jumătate de normă îşi ascut săbiile de statuia celui pe care urmează să-l demitizeze.
Saltimbanci penibili ce nu pot fi întrecuţi decât de epoca ce-i aplaudă.
"Văd vise-ntrupate gonind după vise, Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise, Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?"
Pe vremea aia, pe când se puneau bazele colectivizării agriculturii în România era un cântec mobilizator. Păcat că a fost retras de pe site-urile noastre melodioase. Ce bine i-ar fi prins acum prezidentului din România, că al României mă abţin să mă pronunţ.
Păcat că doar o strofă o mai ţin minte. Asta:
"Hai să facem o gospodărie
Colectivă şi la noi în sat!
Viata să ne fie bucurie,
Traiul să ne fie îmbelşugat"
După asta urma chestia cu haturile, cu răzoarele care trebuiau musai să dispară spre disperarea iepurilor care nu aveau unde să-şi facă culcuşuri. Noroc că ai noştri nu au adoptat lupta împotriva vrăbiilor că ne-ar fi năpădit omizile.
Ce-or fi avut ăia în cap când au pus de colectivizare nu ştiu, dar ştiu că cei cei au pus de voievodate, nimic n-au.
Zice Vodă, că o să se facă economii. Adică cum? Uite-aşa!
O să avem mai puţini poliţişti pe cap de locuitor, dar o să sporim numărul hoţilor, ca şi cum cei de-acum nu ne-ar fi de-ajuns. La ce ne trebuie atâţia poliţişti care să ţină de şase pentru micii sau marii investitori strategici, când se vede că ei se descurcă şi singuri cu Marea Demolare.
Se va reduce numărul celor ce-or să strângă birurile, dar birurile vor creşte, iar pe marginea drumurilor o să fie înfipte nişte lozinci în care o să ni se spuie că "aici sunt banii dumneavoastră".
Fiecare vacă va făta zece viţei deodată, iar celelalte nouă o să facă sex degeaba, şi dacă sunt cumva sterpe vor fi trimise la Bruxelles ca să găsească vaca nebună.
Numărul de profesori va fi redus, iar odată cu ei şi numărul celor ce-i inspectează. Elevii îşi vor pune singuri note după cum poftesc. În fond, la ce foloseşte atâta şcoală, când cu o particulară de-asta poţi ajunge chiar şi biministră. Scrie undeva că n-ai voie să porţi Vuittonul, dacă n-ai doctoratul achitat şi luat? Succesurile sunt garantate cu şi fără profii ăia nesuferiţi.
Şi dacă l-am lăsa pe Vodă să argumenteze am putea continua până la calendele greceşti.
Merită oare? Nu-i prea riscant? N-ar fi mai bine să ne prefacem că reducem un singur post, pe cel de Preşedinte. Asta da economie!
Pleacă omule, că ne ajunge cât bine ne-ai făcut. După tine potopul. Cine l-o apuca.
De ce Erenvan şi nu alt oraş, asta nu ştiu. De ce Uniunea Sovietică şi nu altă ţară n-am habar.
Aşadar s-a lămurit. Nu e Spania ci Germania.
Nu e castravetele ci nişte prăpădite de seminţe încolţite. Asta tocmai acum când mi-am pus în plan să le folosesc şi eu, că am auzit că au nişte enzime care întrec de miliarde de ori catalizatorii anorganici.
Poate că nu sunt nici seminţele. Poate că e o conspiraţie planetară care pune stavilă micilor mele plăceri. Ăsta să fie tot necazul.
Poate că de vină ar fi doar fasolea, că dacă puneau alte seminţe nu se ecolea nimica. Poate că fâsul mediatic era mai moderat, dar şi câştigurile din această afacere ar fi fost substanţial reduse.
Ciudat! Foarte ciudat! Treizeci şi ceva de oameni au muri în chinuri groaznice în câteva zile. La nivel planetar, că dacă mureau într-un accident aviatic undeva în vreun cătun utitat de lume era altceva.
Cred că în numărul ăsta nu au fost incluşi şi cei ce au murit de frică.
Cred că nu au fost socotiţi cei ce mor pe palnetă din cauza accidentelor rutiere, cum ar fi cel în care a murit Teo Peter.
Cred că au fost scăzuţi cumva cei ce mor din cauză de de friendly bumb sau freindly fire.
Oare n-ar fi mai bine ca Erevanul să fie ales aşa prin rotaţie. Să nu rămână colţ de lume fără un Erevan al lui.
Dacă tăceam şi nu scriam textul ăla cu Macogheiul nu mă băga nimeni în seamă. Aşa, văd că am fost încrustat pe frontispiciul unui sait care îi monitorizează pe cei care umblă creanga imitând ROGVAIV-ul, sau pe cei care stau şi se crucesc privind la ei.
Deh, fiecare cu lumea lui. Nu-i musai să-i aplauzi pe toţi. Când circul cu trenul am şi eu dreptul să sar din tren dacă în compartimentul meu se urcă unul care are şosetele "parfumate". Nu mă interesează viaţa lor, sau mă înteresează în aceeaşi măsură în care mă interesează viaţa persoanelor atinse de nanism.
Dar, fiindcă tot am intrat fără voie în cartierul lor găinăral, trec şi eu mai jos linkul unui blog care mi-a atras atenţia din lista 'mnealor.
Era pe vremuri o revistă cam naşpa. Se numea taman ca în titlu. Cei care nu şi-o mai amintesc pot s-o admire aici, iar cei care n-au cum să şi-o amintească pot să procedeze la fel.
De ce îmi vine acum să vorbesc taman de revista asta? Păi revista era o dovadă vie că în România acelor vremuri exista libertatea presei. Taman ca acuma.
Atunci aveai voie să-l "critici" pe vânzătorul de gaz lampant care mai te ciupea de-o eugenia. Nu aveai cum, şi nici nu a încercat vreodată cineva, să critice poporul frate de la răsărit că înghiţea trenurile cu petrol, cu grâu, cu uraniu şi cu orice vroia el.
Acum la fel. Poţi să-l critici pe cel ce dă cu bormaşina o gaură într-o ţeavă de petrol, dar nu trebuie să sufli o vorbă despre perimetrul petrolier de la Murzuk. Nu trebuie să fie supăraţi domnii, la fel cum pe vremuri nu trebuiau supăraţi tovarăşii.
În Urzica puteai să-l critici chiar şi pe contabilul de la G.A.C. metamorfozat în C.A.P. dar nici prin gând nu trebuia să-ţi treacă să-i critici pe tovarăşii mai mari ce făceau drumul la Moscova, pentru a duce peşcheşul şi a aduce ordinele.
Acum e cam la fel. Deosebirea e că vin domnii la noi ca să-şi ia peşcheşul. Domnii noştri nici nu suflă şi-l dau cu dragă inimă. E drept că le mai pică şi lor ceva acolo, cât să se lingă pe degete, că doar n-o fi foc.
În revista aia puteai să te legi de chiaburul care a mutat hatul vecinului, chiabur şi el dacă interesul general o cerea. De regiunile aduse plocon de tovarăşii părinţi ai actulalior domni, nu trebuia să te iei. Pentru a-şi întări poziţia ei au botezat-o pe una Regiunea Stalin.
Acum n-ai voie să spui nimic dacă domnii actuali, copii ai foştilor tovarăşi cu origine răsăriteană, se pun pe înfiinţat voievodate. Las' că ştiu domnii ce fac. Tot Trianonul trebuie dat de-a dura. Până acum suntem în grafic doar cu Iugoslavia şi cu Cehoslovacia. Aia de-i plângeau domnii de milă prin 68. Mai ştiţi cum stăteam cu urechea lipită de aparatele de radio care se auto-bruiau?
Ţin minte că pe-atunci se striga o lozincă cu "Stalin şi poporul rus". Cine nu stiga destul de tare amuţea. Pe veci. Şi acum strigăm. Ce strigăm nici nu contează. Strigăm ce ni se cere.
Totdeauna am fost un popor de oameni curajoşi. Am ştiut totdeauna pentru cine trebuie să strigăm şi ce trebuie să strigăm.
Lasă că nici alţii n-au fost mai breji. Cu pace să citim numele din revista de mai jos.
Sper că aţi descifrat numele autorului articolului din stânga paginii alăturate, iar pe cel al desenului lui tătucu nu mai e nevoie.
Hai că a trecut şi asta! Care asta? Păi defilarea paparudelor. Nici ploaia nu s-a oprit şi nici nu s-a lăsat cu rupere de nori.
Nişte nehotărâţi pe probleme de sex au ieşit la aer. Cică au făcut diversitate. Ce diversitate nu ştie nici dracu. Cică ei doresc toleranţă. Eu, dacă le cer să nu-şi deverseze pe strada mare fanteziile lor, nu tot toleranţă cer? De ce toleranţa lor e mai cu moţ decât toleranţa pe care o cer eu? Există boscheţi pentru toţi nebunii.
A trecut şi asta! Asta fiind ex-ministra. Aia cu "Keep walking". Acum walking cu gayul.
Toată lumea zgâlţâie jilţul lu' Vodă, dar jilţul nici nu se mişcă. În timpul ăsta, Vodă chefuieşte dimpreună cu slujbaşii. Chefuieşte şi duce ţara de râpă.
Nimeni nu pricepe din ce-i făcut jilţul ăla de se ţine ţeapăn parc-ar fi făcut din stâncă. Doar măscăriciul lui Vodă ce-a mai îndrăznit să arunce o privire pe furiş în spatele jilţului. Şi ce-a văzut măscăriciul? Jilţul lui era proptit. Era sprijinit cu proptele. Proptele aduse de la Înalta Poartă.
Se zice că atunci măscăriciul ar fi vorbit celor care trăgeau cea-hăis de buclucaşul jilţ. Ar fi bâiguit că... Vodă dă peşcheş. Dă peşcheş cât este de trebuinţă ca să nu i se clatine jilţul.
Pe urmă s-a îmbolnăvit şi a murit. Cică i-ar fi căzut capul. Unii şuşotesc că ar fi mâna chiorului.
Poate că mă scoate cineva din ceaţă! Ce o fi ăla clocomeikăr, sau mă rog Clockomaker dacă tot ne-am englezit pe marginea şanţului, a twitterului, a facebookului, a blogrollului şi a slangurilor încrucişate.
Dau cu Google în search şi research şi nu găsesc nimic. Ba găsesc, şi găsesc chiar în wikipedie.
Cică ar fi altceva decât Clockmaker, dar un altceva descoperit de o mulţime. O mulţime ce se tot fandoseşte până ce ajunge turmă. Turma asta behăie la fel cum a behăit prima oaie ce a luat o notă falsă, de s-a crezut nightingale.
Acum mă apuc să învăţ latina, greaca veche, ca să mă pot da mare. Să le pot vorbi proştilor care nu ştie cum se pronunţă corect ca să ai succesuri cu ghiotura.
Faine versuri. Păcat că nu le-am pus deoparte ca să le am pentru zile vesele şi triste. Nici Google nu le-a pus, dovadă că punerea la index n-a murit. Doar indexatele au schimbat rolul pe scena istoriei.
Chestia cu ţeava de tun nu s-a împlinit, cum nu s-a împlinit nici chestia cu plugul, că vremurile s-au schimbat. În loc de "industria grea cu pivotul ei industria constructoare de maşini" noi am virat spre industria lejeră cu pivotul ei etnobotanic.
Şi totuşi, dacă dezarmarea nu s-a putut face, de ce n-am cârmi-o spre o înarmare eco. Bunăoară, în loc să cheltuim sumedenie de doalari, euro, ruble şi altele pentru a ne bate în Tomahawk-uri, n-ar fi mai bine să ne spălăm rufele în familie bătându-ne în castraveţi? Ieşim oricum mai ieftin. Mai ieftin chiar decât am ieşit cu vaca nebună, cu gripa porcină sau cu cea aviară.
Nu ne mai spălăm rufele murdare în văzul lumii, cum am făcut-o până acum. Aruncăm unii în alţii cu castraveţi. La şosea, cam cum era pe când ne băteam cu flori. Ăştia sunt de două ori mai eficienţi, devreme ce au provocat atâta gălăgie planetară.
Păcat că lumea n-a descoperit din timp castravetele. Ce economii planetare s-ar fi făcut în războiul tantalului. Am fi aruncat în Congo nişte încărcături de castraveţi şi s-ar fi evaporat instantaneu şase milioane de congolezi.
Catraveţi în Congo, castraveţi în Afganistan, castraveţi în Irak şi ne făceam treaba. Cu câteva tone de castraveţi scăpam de negăsitele arme de distrugere în masă ale lui Saddam.
Aşadar, castraveţi ieftini pentru toată planeta. După aia putem trece la roşii. Dacă nu ne ajung din urmă galbenii.
Da, aluat! Şi nu puţin. Dacă aluat singur habar n-am, dar e sigur aluat. E posibil ca să se fi lins şi alţii pe degete, că aşa-i când umbli cu miere.
Mai pe la schimbarea la faţă a puterii, şeful cel mare s-a zborşit la ei. La ei şi la cei cu care s-au înhăitat la ceas de seară. Cică prea mult aluat. Pe urmă... Pe urmă s-a negociat, iar cei ce s-au schimbat la faţă spre veşnica noastră prostire, au zis că e prea puţin aluat. Şi aşa a zis că trebuie să maia. Iar aluat. Mult mai mult.
Acum secară. De fapt s-au. Tot pe înserate, cum au şi venit. Aluat jucăriile şi dus a fost. Am rămas doar cu fluieratul a pagubă.
Pe melodia asta o să danseze cineva? Cu pene de cocoş lipite de fund? Poate Boc. Poate Băsescu. Poate şi cei dinaintea lor.
Postări
