Bonăpărţică şi cerberii

ElZap


Ăsta micu’ s-a pus pe scâncit. Cică ar vrea şi el o bucată de friptură, o bucăţică acolo cât de mică, că i s-a făcut foame şi lui de când se uită cum ăi mari se dedulcesc, când la hartane de Cocoş Blond, când la Golden Şpriţuri, când la ce le pofteşte lor inima.

Numai că dreptul de a te atinge de friptură e un drept sacru. Nu oricine îşi poate baga degetele în tavă, nici măcar sub pretextul de a-şi unge degetele, pentru a şi le suge mai apoi în voie preţ de vreo patru anişori, lungiţi prin pronia puterii la cinci şi cât o vrea Cel de Sus.

Pe de altă parte, Cel Mare e prea mare ca să se ocupe cu datul peste mână, aşa că se apelează la câinii de pază ai democraţiei, pe care i-a lăsat anume nemâncaţi şi nebăuţi, ca să poată fi asmuţiţi împotriva poftitorilor la ciorba de burtă şi mai jos, sau la umbra Palatului din deal.

Numai ce mârâie ăl de şi-a cules numele din gradină, că mintenaş sunt trimişi doi haidamaci ca să-l chelfănească după poruncă. Unul din ei este cunoscut ca Mare Cerber, de care nu trece nici măcar mirosul de friptură, până nu îşi pune el apostila.

Celălalt, să-i zicem Micul Cerber, abia acum învaţă meseria, deşi după cum ştie să tragă sforile s-ar zice că este doctor sforar. Cei ce au avut norocul (sau ghinionul) să-l întâlnească faţă în faţă, spun că tipul e nepăsător ca un pilon de pod, priveşte prin tine oarecum tulbure, îndepărtat, noroios, din altă lume, parcă în hibernare. Omul basculează continuu între discursul explicit şi pânza de păianjen pe care o ţese în mintea lui, unei viitoare victime căreia îi va inocula veninul. Victima aceea ai putea fi chiar tu, mai ales că revarsă asupra ta o privire aproape binevoitore, ca o otravă perfidă.

Micul Bonaparte, cu buzunarele mirosind a parfum de hidrocarburi aromate sau ordinare, este convocat aşadar la o şedinţă de masacrare, numită îndeobşte talkshow, un fel de oră de foc în care, dacă nu eşti destul de dibaci, rişti să-ţi dai foc la valiză.

Şedinţa este deschisă de Micul Cerber, care îl va livra pe Bonaparte spre analiză Marelui Cerber. Cunoscându-i-se repulsia celui ce visează la cotrocit faţă de vorbirea buruienoasă, Marele Cerber îi recomandă să renunţe la armele cu care se bat politicienii de câţiva ani încoace. Bonăpărţică n-are încotro, îşi face autocritica şi promite să se schimbe, să facă rost de alte arme cu care să ucidă balaurul.

În acest moment călcâiul lui Bonăpărţică a fost atins.

Păi, dacă Bonăpărţel al nostru pleacă la lupta cu Balaurul, înarmat doar cu mănunchiul de busuioc, el are deschis drumul spre Waterloo, ba chiar şi spre sfânta Elena.

Mârlănia o fi marcă înregistrată? S-ar putea. Poate că unii politicieni au dreptul să se înfrupte din ea. Poate ca unii jurnalişti au dreptul să împartă, unora sau altora dreptul de a fi mârlani. Poate că ei, jurnaliştii, şi-au luat ei înşişi dreptul de a fi mârlani cu vârf şi îndesat.

Mie, mie atunci cine îmi poate lua acest drept? Mai ales atunci când le ascult logoreea.