Postări
ElZap
Se zice că lumea în care trăim se aseamănă cu valurile mării. Fiecare val ce se naşte şi creşte îngroapă valuri ce apun. O fi bine? O fi rău?
Îmi trec acum prin minte vechi obiceiuri dispărute ale satului de odinioară.
Pânza aceea ce se ţesea în casă e o altfel de pânză, nu ca aceea pe care o cumpărăm din magazin. Lucrurile acelea poartă în ele un suflet, oricât ne-am amăgi.
Imperfecţiunea ce s-a strecurat în bucata aceea de pânză din care a fost ţesută o merindare, ascunde în ea o ezitare, o poticneală, poate scâncetul unui copil. Pânza ţesută în războaie din ce în ce mai sofisticate nu ascunde nimic.
Chiar şi firul acela ce a fost depănat alene pe răşchitor, păstrează în el lumina lămpii cu gaz ce se strecura anevoie prin sticla de lampă, ce devenea din ce în ce mai afumată pe măsură ce noaptea se adâncea. Dacă se lasă linişte deplină, putem auzi în tortul acela ţesut stângaci, grozave poveşti de pe front, spuse de bărbaţii ce-şi însoţeau nevestele când plecau cu furca în brâu pe la câte o vecină.
Frontul nu i-a răpus, dar timpul i-a purtat în alt sat, cu un cer verde crud, sau acoperit cu flori sălbatice. Doar poveştile lor se aud, din pânza ţesută într-un alt veac. Se aud aievea, dacă avem răbdarea să o ascultăm.
Dar firul acela de arnici? Culoarea lui a fost ştearsă de vreme şi nici vorbă să poată fi comparat cu culorile ce-ţi iau ochii din vitrinele luminate. Are însă în el ceva ce nu poate fi înţeles, sau poate nu găsim cuvinte ca să-l putem spune. Poate că este umbra bolţii de vie care s-a amestecat cu cusătura aceea, sau poate e vreun dor adânc oftat al unei fete ce aşteaptă să se lase seara?
Şi pâinea. Of, pâinea aceea ce răspândea un miros ce înmuia picioarele copiilor dintr-o jumătate de sat, făcându-i să lase joaca şi să se abată pe la casele lor. Pâinea o păstrează unii doar în amintire. Unii. Cei ce au văzut-o cândva. Nici măcar o fărâmitură n-a rămas. Cu ce să compari bucata de pâine cu geometrie perfectă pe care o iei de pe raft? Cum să te creadă generaţiile ce vin, că era o vreme când bucata de pâine era altfel decât pâinea de azi?
Cum să le spui celor ce vor să te asculte, că mâna bătătorită a unei femei putea să dea viaţă unei banale bucăţi de cozonac, atunci era trecută pe deasupra ei cu o mângâiere abia schiţată? Cine să te creadă că gestul, aproape banal, de a înlătura o imaginară fărâmitură de pe masă, făcea ca acel cozonac să iradieze într-un spectru al unei lumini necunoscute?
Cum să stai în faţa unei lumi, din ce în ce mai grăbite, să-i povesteşti de vremuri când oamenii se mişcau mai încet, având timp să se bucure de o floare crescută aiurea la margine de drum?
Lumea aceea s-a dus, dar lumea în care trăim încotro se duce?
Se zice că lumea în care trăim se aseamănă cu valurile mării. Fiecare val ce se naşte şi creşte îngroapă valuri ce apun. O fi bine? O fi rău?
Îmi trec acum prin minte vechi obiceiuri dispărute ale satului de odinioară.
Pânza aceea ce se ţesea în casă e o altfel de pânză, nu ca aceea pe care o cumpărăm din magazin. Lucrurile acelea poartă în ele un suflet, oricât ne-am amăgi.
Imperfecţiunea ce s-a strecurat în bucata aceea de pânză din care a fost ţesută o merindare, ascunde în ea o ezitare, o poticneală, poate scâncetul unui copil. Pânza ţesută în războaie din ce în ce mai sofisticate nu ascunde nimic.
Chiar şi firul acela ce a fost depănat alene pe răşchitor, păstrează în el lumina lămpii cu gaz ce se strecura anevoie prin sticla de lampă, ce devenea din ce în ce mai afumată pe măsură ce noaptea se adâncea. Dacă se lasă linişte deplină, putem auzi în tortul acela ţesut stângaci, grozave poveşti de pe front, spuse de bărbaţii ce-şi însoţeau nevestele când plecau cu furca în brâu pe la câte o vecină.
Frontul nu i-a răpus, dar timpul i-a purtat în alt sat, cu un cer verde crud, sau acoperit cu flori sălbatice. Doar poveştile lor se aud, din pânza ţesută într-un alt veac. Se aud aievea, dacă avem răbdarea să o ascultăm.
Dar firul acela de arnici? Culoarea lui a fost ştearsă de vreme şi nici vorbă să poată fi comparat cu culorile ce-ţi iau ochii din vitrinele luminate. Are însă în el ceva ce nu poate fi înţeles, sau poate nu găsim cuvinte ca să-l putem spune. Poate că este umbra bolţii de vie care s-a amestecat cu cusătura aceea, sau poate e vreun dor adânc oftat al unei fete ce aşteaptă să se lase seara?
Şi pâinea. Of, pâinea aceea ce răspândea un miros ce înmuia picioarele copiilor dintr-o jumătate de sat, făcându-i să lase joaca şi să se abată pe la casele lor. Pâinea o păstrează unii doar în amintire. Unii. Cei ce au văzut-o cândva. Nici măcar o fărâmitură n-a rămas. Cu ce să compari bucata de pâine cu geometrie perfectă pe care o iei de pe raft? Cum să te creadă generaţiile ce vin, că era o vreme când bucata de pâine era altfel decât pâinea de azi?
Cum să le spui celor ce vor să te asculte, că mâna bătătorită a unei femei putea să dea viaţă unei banale bucăţi de cozonac, atunci era trecută pe deasupra ei cu o mângâiere abia schiţată? Cine să te creadă că gestul, aproape banal, de a înlătura o imaginară fărâmitură de pe masă, făcea ca acel cozonac să iradieze într-un spectru al unei lumini necunoscute?
Cum să stai în faţa unei lumi, din ce în ce mai grăbite, să-i povesteşti de vremuri când oamenii se mişcau mai încet, având timp să se bucure de o floare crescută aiurea la margine de drum?
Lumea aceea s-a dus, dar lumea în care trăim încotro se duce?
Ca doi puşcăriaşi nebuni
RăspundețiȘtergerece-şi rup cătuşele şi fug…
şi fug în miezul unei pâini
să-şi ardă fricile pe rug...
Ỉţi amintesti? Nu s-a dus de tot lumea aceea. Ỉncă respiră, cu aroma pâinii, cu puţina lumină cuibărită în cozonaci, cu parfumurile şi mirosurile tuturor amintirilor, cu scorţişoara si regina nopţii, cu legături de leuştean si busuioc uscate în podul casei...
Incă se târăşte lumea aceea, îşi urmează calea, până ce ultimii “bieţi smintiţi” vor dispărea sub un cer de iarbă şi flori sălbatice.
Apoi… nici nu mai contează!
Că s-ar putea duce o lume, nu mă îngrijorează atât, cât mă îngrijorează lumea care vine.
RăspundețiȘtergereÎn lumea asta oamenii au creat o sumedenie de lucruri noi, dar au uitat să pună în ele o fărâmă de suflet. Nu e vorba aici, nici de nostalgie, iar de poezie nici atât.
Ne cumpărăm o grămadă de prostii, cu plăcerea cu care ne-am cumpăra un mort.
Nu numai arniciul e altfel, şi nu numai pâinea s-a schimbat în marfă, ci şi multe alte lucruri.
Automobilele nu mai au strălucirea dată de grija cu care era alungat praful de pe ele. Pănă şi prima mea bicicletă se bucura de grija toaletei zilnice, cu o cârpă ce era doar a ei.
Nu numai din lucruri am reuşit să scoatem sufletul, dar chiar şi din oameni.
Fetele/femeile din ziua de azi nu suportă o floare ruptă din grădiniţa casei, ci îşi toarnă pe ele parfumul obţinut din obscure reacţii chimice.
Femeile se cumpără de la magazinul XXX, şi sunt făcute din cauciuc de cea mai bună calitate.
Sănii şi buzele lor au un teribil gust de silicon, schimbat periodic după ciclul modei primăvară, vară, toamnă şi iarnă.
Buzele cu inserţii de silicon sunt asortate cu superbe piercinguri împrumutate de la bicicletele transferate la REMAT.
...Ai uitat casele, ElZap. Casele trebuie sa fie imense hangare goale, impersonale, in care, daca inoxul, marmura si vreun anume sortiment de sticla pluristratificata sunt cele mai scumpe materiale, atunci acestea vor asigura caldura si intimitatea caminului.
RăspundețiȘtergereAu disparut scrisorile de dragoste ale adolescentelor, legate cu panglica de matase, in locul lor a aparut teancul de reviste Tabu, Unica, (unica?! - pentru o armata de domnisoare care se imbraca la fel, se machiaza la fel, se tatueaza la fel...)
...............................
As putea continua la nesfarsit, am putea continua asa pana se insereaza, dar cui ar folosi? Ce-am schimba? Nimic.
Anacronici, bombanitori, inutili, ridicoli.
Scrisori spui? Parfumate spui?
RăspundețiȘtergereÎncepusem odată să pun litere după litere şi cuvinte după cuvinte, ca să înjghebez un text ce nu s-a născut niciodată. E-viaţa ar fi trebuit să se numească.
Cât despre scrisori, iată ce spunea Şerban Foarţă:
"suspinîndele copile
scriu e-mail-uri peste tot,
iar acelea care pot,
SMS-uri, pe mobile,
care nu răspund încet
ca pe timpuri, ci-ntr-o clipă...
Dragostea se înfiripă
ideal, din chat în chat."
Pot să spun şi eu ceva? Bine, mulţumesc, atunci spun :)
RăspundețiȘtergereDeşi gândesc la fel, nu sunt, totuşi, atât de categorică în clasificări. Să mă explic:
Ador şi eu toate lucrurile enumerate de voi şi care mi-au colorat o bună parte din viaţă. Sigur că nu pot rămâne indiferentă la ceea ce m-a fascinat, cândva. Rezonez şi eu cu trecutul. Dar am doi copii (băiat şi fată, gemeni, de câte 20 de ani, fiecare! :)). Aşa că nu am putut rămâne indiferentă nici la ceea ce i-a fascinat şi îi fascinează pe ei. Sigur, astăzi lucrurile sunt mai... tehnice. E vorba, la urma urmei, de progres, nu-i aşa? Iar el nu poate avea, din păcate, doar părţi bune.
Are şi această generaţie, născută sub ochii noştri, problemele ei. În general, nu par nişte oameni prea fericiţi (din păcate!). Deseori bravează dar sunt convinsă că au suflet, la fel ca noi. Dacă se manifestă aşa cum se manifestă, de vină este educaţia primită. Iar pentru asta nu sunt ei vinovaţi ci noi, cei care (nu) le-am dat-o!
Aş putea vorbi despre asta o veşnicie. Şi aş pigmenta aceste vorbe cu experienţa pe care o am. Am să las aici, totuşi, doar concluzia: lumea e aşa cum o modelăm noi. Toţi purtăm vina negrului din ea.
Renata, „bieţii smintiţi nu vor dispărea sub un cer de iarbă şi de flori” pentru că fiica mea adoră şi panglicile roz, şi regina-nopţii, şi mirosul amintirilor...
ElZap, şi fiul meu se plânge că această lume este „din ce în ce mai grăbită” aşa cum spui tu, însă pune suflet în ceea ce face.
Bine, puteţi spune că exagerez (nu o fac!). Doresc doar să spun că are şi prezentul frumuseţea lui. Trebuie să fim dispuşi să vedem această frumuseţe dincolo de negrul care, nu contest, ne copleşeşte...
Ai dreptate. Până la urmă nimeni nu poate opri progresul.
RăspundețiȘtergere(Aici ar fi o mică observaţie. Fiecare epocă a numit progres exact lucrurile pe care le promova. Am putea spune că toate epocile afirmă ritos: “Progresul sunt eu”.)
În ceea ce priveşte acceptarea tipului de progres propus de epoca pe care o trăim, unii tineri problematizează efectele colaterale ale acestuia, pe câtă vreme unii îl iau ca atare fiind simpli consumatori. În cea de-a doua categorie intră, după părerea mea: tinerii ce semesesc mesaje pe trecerea de pietoni, cei care chatuiesc în jargonul deja cunoscut, consumatorii de gumă de mestecat plasată în final pe scaunele autobuzelor spre delectarea lor, ş.a.m.d.
Indiferent de atitudinea pe care o are un grup sau altul, vizavi de acest progres, e cert că oamenii nu se pot sustrage “marşului său victorios”. Bine condimentat, progresul promovat de epoca actuală, este acceptat de toată lumea, fără a fi în folosul contemporanilor ci în folosul unui grup foarte restrâns de indivizi,. Ei nu sunt nici cauza progresului, dar nici nu merg pe drumul pe care l-au visat adevăraţii factori de progres. Ei se plasează doar pe acel traseu ce le permite să devină beneficiarii principali ai progresului.
Până la urmă, progresul ar trebui să-i permită individului să se bucure de el, nu doar să acumuleze iluzorii pârghii care le creează impresia că vor ajunge cândva să se bucure de munca lor. Lucrul acesta din nefericire nu se întâmplă.
Cât priveşte încărcătura de suflet pe care lucrurile îl poartă, este extrem de greu de cuantificat. Nu există un aparat al cărui ac să măsoare, sau măcar să indice, prezenţa sufletului transferat în lucrurile de care am vorbit. Dacă nu poate fi detectat acum, asta nu înseamnă că nu există. Ce semnal detectează tufănelele când se hotărăsc să înflorească toamna târziu? Dar florile, când prevestesc cu parfumul lor apropierea ploii?
ElZap,
RăspundețiȘtergereÎţi mulţumesc că ai răspuns şi sper că nu te superi dacă voi mai spune câteva cuvinte pe tema aceasta.
Da, urăsc şi eu tinerii care „semesesc mesaje pe trecerea de pietoni, cei care chatuiesc în jargonul deja cunoscut, consumatorii de gumă de mestecat plasată în final pe scaunele autobuzelor spre delectarea lor, ş.a.m.d.”. Doar că sunt conştientă că pentru fiecare tânăr care procedează în acest fel este responsabil un adult. Sau mai mulţi adulţi. Pot fi părinţi, profesori, „vedete” de pe sticlă, oricine... Oh, de câte ori n-am vrut să „mă iau la trântă” cu astfel de adulţi care aproape năruiau ceea ce clădeam cu chin în copiii mei! Şi cât de greu îmi era să-i conving că nu trebuie să facă tot ce spune sau face un dascăl. Deşi le spusesem că la şcoală se merge pentru a-ţi desăvârşi educaţia! Cât de greu să-i conving că în viaţă se poate răzbate şi prin muncă, nu doar prin relaţii! Mai ales în condiţiile în care lumea e plină de astfel de „descurcăreţi”.
Tinerii fac ceea ce au văzut. Sau chiar au fost îndemnaţi să facă! Încă de la grădiniţă au văzut că „doamna” se poartă altfel cu „Cutare”, pentru că mama sa i-a dus, ori i-a făcut, ori... Apoi, la fel la şcoală... la fel în viaţă. Dacă şi părintele merge pe acelaşi drum, dacă şi la te miri ce emisiuni radio-TV îl aude pe prezentator că „şi eu am copiat la şcoală şi uite că m-am descurcat”, ce să mai înţeleagă tânărul în formare?
ElZap, eu sunt de acord cu punctul tău de vedere. Sunt şi eu deranjată de ceea ce văd. Doar că eu spun că nu e vina lor. Nu doar a lor, în orice caz. Adulţii din jurul tinerilor cu probleme sunt primii vinovaţi. Eu aşa cred.
Eu cred că avem tinerii pe care-i merităm, aşa cum avem şi conducătorii pe care-i merităm. Nici mie nu-mi plac nici unii, nici alţii. Dar asta nu înseamnă că nu sunt „roadele” noastre.
Voiam să spun ceva şi despre progres, dar m-am lungit prea mult. Voi spune doar că mereu a fost aşa: „cei mari se îngrădiră, cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi...” Ştii tu! Dar progresul poate permite individului să se bucure de el! Se poate reuşi în viaţă şi doar prin muncă, sunt convinsă că ştii asta!
Eu sunt bucuroasă că am reuşit să-mi conving copiii de acest lucru! Şi, pentru că vorbim de locurile unde aşezăm suflet, îţi voi spune că am pus mult suflet în ei :)
Nu a fost uşor. Dar nu pot să compar cu nimic sentimentul pe care îl am când aud că circulă prin urbe cuvinte prin care ei sunt daţi ca exemplu de comportament! Eu sunt un părinte fericit.
ElZap, sper că mă vei ierta că m-am întins atât. Am făcut eforturi să nu scriu vreo 10 pagini :)
ElZap, tufănelele acelea... cred că înfloresc pentru a face lumea mai frumoasă! Şi noi putem face asta, zâmbind... :)