Hăitaşul

ElZap


Pe acest tip de individ l-am cunoscut pe când eram de-o şchioapă. Era ţăranul cuminte, hăituitul şi el de către mai marii locului şi al anilor ‘50, chemat să gonească vânatul în bătaia puştii pentru vătafii roşii ai acestei ţări. Roşii şi vorbind o română stricată, cu accente ruseşti şi internaţionaliste.

Deh, boierii acelor vremuri simţeau din când în când plăcerea de a-şi adăpa nările cu miros de sânge. Ăia nu vânau de foame, ca personajul lui Labiş. Ăia erau ghiftuiţii unei epoci chinuită de foame.

Şi cum mirosul de sânge îţi dă curaj, iar unele forme aberante ale curajului refac şi multiplică până la paroxism pofta de sânge, Hăitaşul Şef, Marea Căpetenie peste oastea de gonaci, nu se mulţumea să-şi arate dibăcia lovind nişte şoldani, s-a trecut la un vânat mai special.

Vânatul acela, purta acum un nume mai dichisit. El era numit cu un cuvânt defectiv de singular, încărcat cu un dispreţ sovietic: burgheji. Trebuiau şi ei să poarte un nume, n’aşa? Nimeni nu ştia cine trebuie să facă parte din categoria asta de vânat şi cine nu. Hotărârile se luau la centru, după nişte reguli numai de unii ştiute. Pentru acest soi de vânat, Hăitaşul Şef nu mai apela la ţăranii cu haine zdrenţuite ci la nişte bagabonţi îmbrăcaţi în haine de piele. Parcă-i aud şi acum cum alergau vânatul pe uliţele satelor, cu răcnete împachetate sub formă de slogane de genul:

„Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji”.

Pe urmă au venit vremuri în care o linişte ciudată s-a lăsat peste sate. Nimeni nu se mai lega de burghejii ăia născociţi. Pasămite s-a observat că cei ce ţineau pe atunci hăţurile acestei ţări, erau prea beţi când luau hotărârile importante şi îi făcuseră burgheji de-a valma pe toţi preoţii, învăţătorii, cârciumarii, medicii, ofiţerii ţării. Fără dovezi, fără procese, fără legi.

Mă gândeam că vremurile alea n-o să fie reînviate niciodată.

E o vorbă, ce ne spune că iarba rea nu piere şi odată cu ea nu pier nici năravurile de om prost.

Astea fiind spuse, arunc ochii pe fereastră şi văd pe stradă o lozincă, scuipată pe pânză cu o ură maronie.

Aşadar, spiritul Hăitaşului Şef n-a murit. El trăieşte ascuns ca un vierme în mintea şi cugetul urmaşilor Lui. Ar fi trebuit să mă umplu de groază.

Începe din nou vânătoarea?

Fără procese?

Fără dovezi ale unei vinovăţii?

Fără argumente?























Caut să găsesc o replică, şi-mi trece prin minte una.


Fiecare pasăre pre limba ei piere.


Amin!