Anatomia unei clipe de fericire

ElZap

Rar dau curs unor invitaţii de a ieşi la un local. Când se întâmplă totuşi, o fac datorită unor fenomene de tip flux-reflux, cărora nu am cum să mă opun.

Aşa se face că m-am trezit împachetat în ambalajul meu pentru evenimente festive, prăvălit undeva într-un local select, alături de persoane simandicoase, pus pe conversat asupra unor nimicuri însemnate. În astfel de situaţii, atunci când nu vorbesc, de obicei tac. Tac şi ascult cu atenţie, gândindu-mă la cu totul altceva decât îşi închipuie distinsa tovărăşie de circumstanţă.

Undeva într-un colţ, câteva persoane poartă o conversaţie asupra unor drăcii, pe care le-au văzut, le-au încercat, despre care ele mai ştiu câte ceva. Ele, dar mai ales numai ele, adică persoanele din acel cerc restrâns. Absolut din întâmplare şi eu aveam habar despre acele drăcovenii, cu care am avut norocul sau ghinionul să mă întâlnesc în viaţă, sau chiar să le studiez puţin.

Nicio pierdere de vreme nu este total inutilă. Aşa se face că această întâlnire semi-gălăgioasă mi-a dat prilejul să disec în linişte şi să pun sub lupă o clipă de fericire pe care am putut să o citesc în privirea tovarăşilor de-o seară.

Cred că existenţa umană, este înzestrată cu anumite resorturi, care odată zgândărite, creează un sentiment aparte, căruia noi îi spunem convenţional fericire.

Fericirea de a ne şti altfel decât restul lumii, de a constata că noi avem anumite lucruri pe care nu le au alţii, că noi formăm un fel de castă privilegiată, pe care muritorii de rând trebuie să o privească cu admiraţie.

Pe când eram mic, era moda ceasurilor de mână, pe care tot posesorul avea grijă să le citească din cinci în cinci minute, doar pentru se asigura că nimeni din cei din jur nu a pierdut prilejul de a constata că ei au. Când toată lumea avea ceas de mână, sărmanul obiect a devenit unul de strictă utilitate. Cu excepţia celor ce aveau inscripţionate pe ele o marcă mai acătării, care şi acum sunt scoase din întunericul mânecii de la haină, mai ales când eşti în faţa camerelor de televiziune.

Apoi au apărut telefoanele mobile. Altă belea. La întâlniri, cei care le aveau în dotare se fotografiau între ei, le trăgeau de butoane, de clape, până ce tot omul ştia că sunt unii care au telefoane mobile. Cu cameră digitală.

Au urmat la rând maşinile de lux. Aici scenariul a trebuit rescris. Omul care avea, avea. Dacă avea, trebuia să o parcheze acolo unde în mod sigur poate fi văzută. Dacă se poate, nu strică o televiziune care să te otevească. Dacă eşti miliardar, apoi nu scapă biata maşină fără ca tu să-ţi bagi ranga în ea, în văzul lumii, a urbei sau chiar a mapamondului ce te admiră pe YOUTUBE.

N-a scăpat nici sexul frumos, care în anumite situaţii a devenit un bun posedat. Cam cum era pe vremuri, şi mai e şi acum pe unele meleaguri, o cămilă de rasă. Această fiinţă fragilă, odată posedată, trebuie musai expusă privirilor celor din jur. Dacă e cazul se trece la porcăiala ei în direct la OTV. O seară întreagă. O săptămână, o lună, direct şi în reluare, că nici nu ştiţi ce pierdeţi. Posesorului bună recompensă. Scaun de parlamentar. Pentru el şi pentru loaza lui, ce umblă ca un căpiat de colo-colo, neştiind unde vrea să ajungă, cu piftia instalată în freză. Eventual şi pentru cea posedată. În perspectivă.

Aşadar, a avea.

A avea sau a nu a avea.



Uite că mă pot şi eu lăuda cu ceva. Am blog. Aici scriu prostiile care-mi trec prin cap.

Din blog în blog, aflu şi eu ce mai face lumea. Ce face când nu stă acasă, de umblă hai-hui prin lume.

Aşa aflu că Paris est toujours Paris. Parcă nu ştiam.
Parcă Ciorogârla nu-i la fel.
Vreau să spun că este toujurs Ciorogârla.

Din când în când nu este. Este altceva. Nimeni nu ştie ce este. Va şti cândva?