Neron

ElZap

Conducătorii îşi cunosc bine supuşii, iar când spun asta mă duc cu gândul în primul rând la păcatele, la slăbiciunile şi la viciile lor.

Oricât ne-am privi în oglindă, nu putem arăta mai bine decât suntem în realitate. Cei ce ne conduc ştiu chiar şi cele mai sinistre fantezii ce ne bântuie visele somnului nostru bolnav. Cei ce ne conduc, sau cei ce urmează a ne conduce. Numai aşa, ajung ei să ne sară în spinare, să ne călărească, să ne dea pinteni … şi apoi să ne abandoneze.

Că n-om fi toţi la fel s-ar putea să fie adevărat, dar de câtă putreziciune este nevoie, pentru ca o mulţime de oameni să devină o turmă, o haită, o mulţime fără identitate, fără ţintă, fără idealuri, fără un reper moral? De doi sau trei.

Nu mi-a plăcut în mod special Macedonski, dar asta nu înseamnă că nu l-am băgat în seamă. Şi cum să nu-l bagi, dacă el, Cezarul, el despre care se zice că ar fi dat foc Romei, el Nero, el criminalul total, s-ar fi putut naşte oriunde pe suprafaţa acestui bulgăre de noroi ce se rostogoleşte în haos de câteva milioane de ani.

Nu Nero a născut Roma, ci Roma l-a născut pe el. Iar dacă marele piroman s-a încălzit la Roma-torţă, e semn că ea l-a meritat pe deplin.

„Neron!...
E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel,
Căci Cezarul o ştie mai rea şi decât el;
E vinu-n cupe de-aur şi sângele pe scară;
Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară...
Dar astfel precum este: bizar şi criminal,
Neron e încercarea de-a fi original.”

De multe ori m-am întrebat la ce-a folosit Romei un Nero?

Poate doar pentru a o trezi din letargia ei.