Pocăială

ElZap

Slavă ţie Mărite Zeus!

Gata. M-am hotărât. Mă pocăiesc. Nu mai vreau în opoziţie.

Mă dau pe brazdă, dimpreună cu toţi cei ce te-au cârcotit. Pe tine şi pe tot Olimpul tău.

Îţi jur că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta. Voi tăcea ca un peşte când o să mă întrebe ei despre tărăşenia aia cu Europa. Nu voi sufla o vorbă despre balul mascat în care tu te-ai costumat în taur. Toţi slujitorii Olimpului stăteau căţăraţi pe garduri şi se minunau de treburile ce ţi le făcea nebunatica.



Nu voi sufla o vorbuliţă nici despre Maurul cu care stăteai odată la un pahar de ambrozie.

Maurul şi-a făcut datoria. Maurul a plecat. Nimeni nu ştie ce-a lăsat în urmă. Ştiu că sucitul acela de Lavoisier a nimerit-o atunci cu chestia aia ce zicea că nimic nu se pierde şi nimic nu se câştigă. De unde ştia el că totul se transformă?

Sau treaba asta cu transformatul a spus-o Mikhail Vasilyevich Lomonosov? S-ar putea. La câte lucruri ne sunt necunoscute, orice se poate.

Ce vremuri. Pe atunci adia un vânt călduţ. Ce vremuri! Vorba cântecului.




„De-ar fi bătut vântul mult
M-ar fi strâns de m-ar fi rupt”

Acum bate un alt vânt. Un vânt de toamnă. De iarnă, chiar.




„Bat lung peste ţară
Reci ramuri de vânt
…
Si-n poala zăbună
A norilor orbi
Văzduhul adună
Sinoade de corbi.”

Las’ că trece şi vântul.




„Câţi ani poate-un munte în lume trăi
Până marea să-l spele-ntr-o zi?
Şi câţi ani şi oamenii pot vieţui
Până liberi permis li-i a fi?
…
Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt
Răspunsul e vânare de vânt.”

Chiar aşa. Câţi ani?