Capitolinele

ElZap

Despre ele vreau să scriu astăzi, aşa cum desigur aţi ghicit deja.

Despre gâştele capitoline, eroinele care zice-se au salvat Capitolinul… şi odată cu el Roma… şi odată cu Roma pe noi… şi odată cu noi toată civilizaţia noastră, introdusă mereu cu un pronume nehotărât… care civilizaţie musai trebuia să arate după mutra şi asemănarea noastră… care …

După astă precuvântare, primul pas pe care ar fi trebuit să-l fac, ar fi să mă reped buimac la una din cărţile de istorie care zac necitite pe rafturile bibliotecii, să văd cum s-au întâmplat lucrurile pe-atunci. N-am făcut acest pas de teamă să nu-mi scrântesc vreun picior, dar mai înainte de toate mintea, căci ştiut este că rolul istoriei este de a ne face pe noi să credem ceea ce nu cred nici cei ce au scris-o.

Aşa că l-am lăsat pe consulul Marcus Manlius Capitolinus să doarmă în linişte mai departe, fără grija că galii ar putea să escaladeze ziduri, să spargă capul primului dintre asaltatori şi să aspire la un renume pe care nici măcar nu l-a meritat, după cum se îndoieşte şi Theodor Mommsen, un alt laureat al premiului Nobel.

Aşa că am luat-o pe arătură, pe urmele gâştelor desigur, convins fiind că … fie cu carte, fie fără ea, cam tot atâta dreptate aş avea.

Aşadar gâştele…

Erau gâştele astea încinse cu vreo armă, pe undeva pe sub aripă? Slabe speranţe să se fi întâmplat aievea.

Gâştele astea au făcut doar gălăgie şi atât. Ele nici nu ştiau pentru cine fac gălăgie. Ce treabă aveau ele cu templul lui Juno? Puteau să facă gălăgie pentru romani, dar puteau să facă gălăgie la fel de eficient şi pentru gali. Conta doar cine le dădea grăunţe.

Mi-e greu să cred că ele aveau în capul lor vreun ideal, vreo doctrină, sau orice altceva. Mi-e greu să cred că ele s-au înscris în partidul lui Marcus ăsta din convingere, din inimă, din suflet, din…

Convingerea lor se scurgea leneş din… guşă. Până şi mişcarea lor unduită, cu fundul împins ostentativ şi provocator în spate, tot de guşă era dirijată. Guşa gâştelor era pe-atunci, cum bănuiesc că este şi astăzi, un fel de al doilea creier, un fel de punct de comandă observaţie, trimis înadins la înaintare ca să vadă cum se mişcă inamicul.

Acum, să dăm istoria îndărăt şi să zicem că Manlius acela nu se trezea, şi că galii îi veneau de hac. Ce se întâmpla cu gâştele? Nimic special.

Ele s-ar fi plimbat mai departe în felul în care se plimbau şi înainte, numai că acum se plimbau printre picioarele galilor. S-ar fi plimbat desigur, numai dacă galilor nu ar fi avut poftă de raţă pe varză, şi le-ar fi confundat pe sacrele gâşte cu nişte raţe blege, adică le-ar fi înfulecat.

Dar cu noi ce s-ar fi întâmplat? Nimic deosebit, afară de faptul că pur şi simplu nu am exista, sau dacă am exista nu ne-am numi urmaşi ai lui Traian, ci urmaşi ai galilor.

Dar cu civilizaţia noastră? E simplu, după cum desigur vă daţi seama. Istoricii ar fi operat o mică modificare în terfeloagele lor, schimbând peste tot unde se impunea, cuvântul “roman” cu cuvântul “gal”.

N-a fost să fie aşa.
Şi când te gândeşti că asta s-a întâmplat numai şi numai din cauza unor gâşte năroade.

Aşa cum vedem, întâmplarea s-a produs, iar noi mergem înainte. Înainte, dar în spatele cârdului de gâşte. Toată lumea admiră mersul lor galeş, iar scriitorii, jurnaliştii, cântăreţii şi alţi indivizi din oastea asta de strânsură scriu ode.

Odă gâştei. Cu sau fără cratimă.