Omul nou

ElZap

Pe vremuri, nu cu mult timp în urmă, cam acum douăzeci şi ceva de ani, se vorbea de… omul nou.

Încerc să-mi rememorez formularea, dar nu-mi amintesc cum suna ea. Dau cu Google, cum aş da cu zarul, dar găsesc doar frânturi. Caut omul acela de tip nou, printre contemporani, dar nici aici nu-l găsesc.

Poate că pe omul nou l-aş putea găsi tupilat prin clasa muncitoare, numai că această clasă a fost disponibilizată demult. Femeia nouă, truditoare cu jumătate de normă la APACA, cu o altă jumătate de normă ca meditatoare, angajată de părinţi avuţi pentru băieţi tolomaci, şi cu a treia jumătate în sânul familiei, nu e de găsit nici ea. Acum a fost angajată prin Cipru. E dansatoare la bară. Cele mai tute, stau şi azi pe gărduleţul plantat de primărie pe lângă blocurile alea comuniste. Mănâncă seminţe de zor şi aşteaptă să se îndure câte unul cu ceafa dublu sau triplu cutată, să-i dea o Cola. Din când în când îi dă.

Poate am norocul să-l găsesc pe intelectualul de tip nou. Cu acesta trebuie să fiu mai atent, că el este meşter mare. Meşter în ce? Meşter în mimetism intelectual şi politic. Jobul ăsta l-a prins zgâindu-se la Animal Planet, acolo unde orice muscă încearcă să imite o albină, sau măcar o viespe.

Nu mă aştept să-l văd cocoţat pe un butoi de varză murată, recitând din versurile alea scrise de Labiş, sau băgând în noi marxismul, precum băgau artileriştii de demult proiectilele pe ţeavă gurilor de tun. Mă aştept să-l găsesc printre cei ce şi-au schimbat discursul, adaptându-l vremilor noi. Aici trebuie să-l caut. Aici îl voi găsi.

Acum, noi ne minţim degeaba. Noua epocă există, chiar dacă ea miroase urât, chiar dacă ea are mirosul verzei călite, gătită acum o lună şi reîncălzită din lipsă de altceva.

Cum orice epocă nouă, are nevoie şi de intelectuali noi, adică de un fel de edecari care s-o tragă târâş-grăpiş înainte, nici epoca asta glaciară nu s-a putut lipsi de ei.

Lăsându-i la o parte pe intelectualii ce s-au retras într-un fel de sihăstrie, noii intelectuali s-au adaptat perfect cerinţelor pieţei, aşa că, cel mai adesea îi vezi cu blidul în mână pe la toate pomenile făcute de noua clasă haiducească întru veşnica pomenire a vechii orânduiri pe care au parazitat-o când trăia, i-au cântat prohodul, şi-i mănâncă coliva cu neruşinare.

Pe ei nu-i interesează câtuşi de puţin cele sfinte, din împărăţia culturii. Ei dau cu gura mai ceva decât o mitraliera Maxim.

Crezi că o să-i găseşti jelind o clădire părăginită în care tocmai urmau să fie puse cărţile din care ar trebui să înveţe generaţiile ce ne vor urma? Aiurea! Aiurea! Cărţile astea pot fi depozitate şi într-o bucătărie, alături de un borcan cu muştar lăsat la dospit şi de chiuveta care se zgâieşte la stele. În timpul liber, adică atunci când nu scrijelesc hârtia cu inepţii, sau când nu dorm, mai dau câte un autograf unui fost, prezent sau viitor preşedinte al fermei animalelor. “Alte semnalmente? /Niente! /Trebuie să-l recunoşti.”

Sau poate te gândeşti să-l găseşti pe lângă clădirea aceea care întru începuturi trebuia să fie muzeu. Muzeul României. Aia de o taie de zor urmaşii batalioanelor de muncă de la Salva-Vişeu, ca să facă acolo un superb Mall. Un Mall în care beizadelele îmbuibate vor veni să stea întinse privind apatice un film, în timp ce-şi savurează băutura preferată, scuipând pe jos resturi de pop-corn. Ce ne trebuie nouă un muzeu? Ce ne trebuie nouă o Românie? Oricum, noi plecăm să culegem căpşuni pe alte meleaguri, iar pe aici vin noii turişti, noii locatari. Să-şi facă muzeu dacă vor muzeu. Al lor.

Sau poate vrei să-l găsim pe noul intelectual învăţându-i pe copii versuri din Eminescu? Ai înnebunit de tot? Ce treabă are el cu Eminescu? El este cu Marx, Engels şi Lenin. Când se aşează la masă, primul lucru pe care-l face e să bată cu lingura-n ciorbă. Asta aşa ca să se râdă de cei din jur. După ce ăia pleacă, rămâne singur stăpân peste bucate. Întinde, asemenea unei lipitori, un cap minuscul ce încheie un gât prelung, dă la o parte cu degetele-i soioase câte o bucată de friptură, doar pentru a o găsi pe cea care i se potriveşte. Pe aia o înfulecă cu superioritate de fin intelectual.

Habar n-am cum ar trebui să-l caracterizez pe intelectualul de tip nou, dar cred că fraza doamnei Pompadour ar putea-o face.

„Nu te întrista, o să te îmbolnăveşti; după noi - potopul!“