Curca-n găteje

ElZap


Ciudat animal mai este şi curca. Ciudat doar când îşi depăşeşte statutul ei consacrat, adică pe acela de ouătoare cuminte pe lângă casa unui ţăran vrednic.

Sunt ţări pe mapamond, în care pasărea asta încă n-a primit un statut de femelă de sine stătătoare, cu femininul potrivit genul ei. În engleză bunăoară nici nu există un nume care să fie atribuit doar curcii, ea existând doar ca o anexă a curcanului. Cu alte cuvinte, curca este un fel de găină a curcanului. De cocoş al curcii nu e voie a se cuvânta.

Nici la bucătărie nu prea este lăsată doamna curcă, chiar dacă ar fi invitată doar spre a deveni friptură. Locul ei este mereu luat de domnul curcan, care este invitat de onoare în fiecare an pe la casele mari.

Cum ar fi pe la Casa Albă. Aici el este mereu în centrul atenţiei, al jurnalelor de mare tiraj, dar mai ales al televiziunilor.

Cum dracu se face că de fiecare dată, el este făcut scăpat, tocmai de cei cărora nu le scapă niciun amănunt de pe Terra?

Dar să-i lăsăm pe americani cu curcile – pardon curcanii – lor şi să venim la ale noastre.

Curca noastră românească, importată odată cu garnitura de cartofi, tot de peste Atlantic, aşa cum stă bine unor produse neaoşe, are o soartă ingrată.

În loc să-i acordăm un statut de participant la trebile noastre, cel puţin egal cu cel al curcanului, noi n-o scoatem din expresii pleoştite. Aşa se face că noi mereu vorbim de ”curcă plouată”, ”curcă beată”, “curcă-n lemne, vreascuri sau crăci”, în funcţie de modul şi locul în care a rămas dumneaei înţepenită. Este adevărată că uneori o gratulăm cu expresia pitorească de ”râmă în beton”, dar asta numai când nu este evident că este curcă.

Dacă în mod cert nu e curcă, lucrurile se schimbă. A auzit cineva de ciocârlie că s-ar uita în lemne, scaieţi, ciulini sau alte buruieni? Nici vorbă. Nici de privighetoare nu s-a fi auzit că ar avea astfel de obiceiuri prosteşti, după cum nu le au nici lebedele, potârnichile sau alte fiinţe din clasa păsăretului autohton. Numai curca a rămas şi va rămâne… curcă.

Nenorocirea ei, dar mai ales a noastră, apare atunci când curca se doreşte a fi personaj istoric, adică un fel de Ioan d’Arc, ce ţine morţiş să dea cu istoria de-a dura.

Curca-n istorie nu intră, că doar nu-i istoria o grămadă de lemne în care ea să rămână înţepenită după voie, dar nici ouă de aur nu face dumneaei. Când îmbătrâneşte, curca rămâne o pasăre pleoştită pe care nimeni nu vrea să o schimbe cu păsărica de la geamul cu cupa de cristal în care mai adastă

„ …o floare-albastra –
Simbolul unui rendez-vous banal - .”

Chiar dacă floarea a devenit o imortelă…

Şi ca să nu mă întrebe cei care… „absolut din întâmplare”, vor trece pe aici şi vor citi textul de mai sus, cine aspiră la statutul de curcă în polologhia mea, o dau pe un poet, pe care nu-l agreez, dar care uneori îmi place cum scrie.

Rudy Valentino, vă rog!


“E Unu Marte. Bunu', într-o rână
Pe streie, calm, işi ţucsuieşte liurca
Şi-mi zice: "Gogoneaţă, taie curca
Ori păcuina ludă, fără lână.

Boreasa ta n-a gotovit nici burca,
Bumeşte-o peste fălci, cu sete, până
Ţi s-o trudi tot braţul, că-i hapsână,
Mai pipăie-i şi coastele cu furca

La scăpătat, să lepede coroana,
Stă doar la clacă, prin vecini, fonfoana
Cât timp, abătător, tu ari ogoru'... "

Când guda intră, vede mărţişoru':
O mare cleapşă vine ca tractoru'
Şi-i taie, finalmente, macaroana”