Andersen

ElZap

Cu câteva luni în urmă, lăsându-mă pradă povestirii lui Hans Christian Andersen, am făcut observaţia, că … după cum mi se pare mie, la un moment dat, în povestirea lui…

“Toţi supuşii văd că regele e gol puşcă, şi râd dimpreună cu dregătorii lui. Dregătorii râd, că aşa-i place împăratului, iar supuşii râd de împărat şi de dregători.”

Aşa mi s-a părut mie atunci, şi eu cred că aşa li s-a părut tuturor oamenilor cu scaun la cap.

Numai că timpul nu stă pe loc, iar orologiul îi dă brânci mereu spre înainte, chiar dacă înainte e o mocirlă ce răspândeşte un miros pestilenţial. Noi mereu am mers numai înainte. Cu ochii închişi şi cu capul plin de horincă, de tescovină, de rachiu, sau de ce ni se dădea la crâşma din sat.

Reascultând povestea cunoscutului scriitorului danez, mi se pare că ea s-a schimbat. Acum toată lumea umblă în fundul gol, iar obiceiul ăsta tinde să devină un fel de sport naţional. Cei ce râdeau până acum şi-au reevaluat poziţia, din cauză că fiindcă de aceea. Acum au luat poziţia în genunchi, pe brânci sau pe burtă. Nu au ei ce arăta, la cât ar putea unii pupa.

Dând o raită pe blogurile consacrate, constat că haidamacii au dat năvală în agora. Toţi ştiu ce şi cum. Toţi înjură, după chipul şi asemănarea celui ce i-a făcut. Celor ce i-au făcut. Celei ce i-a făcut.

Demenţa a luat locul oricărei judecăţi sănătoase. Indivizi procreaţi într-o noapte de beţie, la adăpostul unor boschete, se pregătesc să dea asaltul final amfiteatrelor. Mă aştept să văd cum profesorii care le-au întins o diplomă din milă, de teamă, din laşitate, sau poate din cine ştie ce interese obscure să fie luaţi de guler şi aruncaţi în stradă.

Dictatura proletariatului, abolită cu puţin înainte ca ce-i ce au oploşit-o să-şi dea duhul, a fost înlocuită cu un fel de dictatură infinit mai periculoasă. Este un fel de corcitură între prostie, analfabetism şi tupeu fără margini. O corcitură ce-şi pune poalele-n cap pentru ca trecătorii să-i poată admira varicele purulente.

Nimeni nu mai râde astăzi, pasămite din cauză că toţi îşi închipuie că au ajuns în Eden.

Au oare, nu umbla şi strămoşul nostru Adam în fundul gol?
Nu mânca şi el mere pădureţe, de i se strepezeau dinţii?
Nu striga el cât era ziulica de mare că trăieşte în rai?

Şi fiindcă acolo în Eden, bărbatul era capul familiei, nu s-a luat oare şi consoarta lui după el? De Eva vorbesc, că doar nu de Elena din Troia. Aia a venit mai pe urmă. Aia ne mănâncă ficaţii.

Nu-i cânta Eva, bărbatului ei maneaua preferată?

“Nu ies eu din vorba ta
Că tu ştii politica
Ca tu ştii politica bade…
Vaii…”

Dacă aş fi acum în locul lui Andersen, aş continua povestea cam aşa:

„Tuturor celor care încă mai aveau curajul să râdă de împărat, li s-au scos ochii.
Asta ca să vadă ce trebuie.”