Zodia foamei

ElZap


N-am fost niciodată ghiftuit. Nu am suferit nicicând de foame. Nu am murit de foame. Trăiesc. Încă trăiesc.

Asta nu înseamnă că nu mi-a fost din când în când foame, la fel cum le-a fost foame atâtora dintre contemporanii mei. Ei nu sufereau. Erau fericiţi ori de câte ori puteau să-şi astâmpere foamea.

I-am cunoscut pe ţăranii înfometaţi, cărora li se ridica grâul direct de la arie pentru a fi dus spre răsărit. Şi lor le era foame. Martirilor necunoscuţi ai ogoarelor umplute cu grâne le era foame. Niciodată nu s-au plâns. Până la urmă pâinea putea fi înlocuită cu turte de mălai, peste care întindeau puţin magiun.

Le era foame şi copiilor acestora, mai ales după ce se întorceau de la şcoală. De la şcoala la care erau puşi să recite poezii în care îi preamăreau pe fraţii de la răsărit. Le era foame de carte. Le era foame de adevăr. Niciodată nu s-au săturat.

La noi, mereu s-au găsit suficiente puncte cardinale, spre care tot plecau trenuri pline, care se întorceau mereu goale. Le era foame de pâine.

În faţa lor mă aplec cu smerenie. Peste amintirile mele plutesc umbrele înfometate ale atâtor oameni ce nu găseau niciodată suficentă pâine ca să se sature.

I-am cunoscut pe muncitorii care îşi împachetau cu sfinţenie o bucată de pâine. Pâinea aia era veşnic puţină şi totdeauna neagră.

I-am cunoscut pe învăţătorii care-şi stropeau pânea cu lacrimi, cu teamă şi cu ruşine. Cu ruşinea ce izvora din marea de minciuni pe care trebuiau să o alimenteze cu râuri de vorbe ce le stăteau în gât.

Despre un alt fel de foame aş vrea să scriu aici câteva rânduri. E vorba de foamea celor ghiftuiţi, de foamea celor ce s-au convertit la secta nesătuilor de profesie, a îmbuibaţilor fără margini, fără frontiere.

Nu cred că lor le-a fost vreodată foame, după cum nu-mi vine să cred că ei ar fi nişte mâncăcioşi. Nici adepţi ai unei rafinate gastronomii nu pot fi. Nu par a avea subtilitatea lui Păstorel.

Foamea asta patologică, soră mai degrabă cu demenţa, ţine de cap şi nu de stomac sau burtă. Ceva acolo sus trebuie să fie tare dereglat.

Trebuie să fii cel puţin alienat, ca să aduni atât cât să-ţi ajungă a huzdupa timp de câteva milenii, când dovedit este că nu mai ai de trăit decât cel mult un secol, şi asta numai dacă ai o dispensă specială dată la cel mai înalt nivel. Nu sunt mulţi dintre aceia care să aibă atâta cinism încât să declare ritos că au intrat in business de foame. Au intrat, dar de ce au rămas.

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Opreşte-te din răpştire! Nu-ţi mai rămâne timp să te bucuri de prădăciunea pe care ai făcut-o.

Mai este şi foamea aceea anexă, foamea sclavilor de lux, a sclavilor care stau cu făraşul la uşa celor ce au peste măsură. Ei adună fărâmiturile. Tot fără măsură.

Cum aş putea să-l numesc pe un cunoscut Maestru, pe care stăpânul îl poate scula din somn când vrea el, şi asta numai pentru a-i lăuda progenitura. Şi Maestrul se execută. Fără crâcnire. Cu pasiune.

Îmi vine să urlu când îi aud pe unii acuzându-l pe cutare poet ce a scris pentru cutare şef de stat. Dacă poetul, scriitorul, pictorul sau sculptorul ăla a creat şi altceva, ce aveţi cu el? Aveţi voi dreptul să fiţi întâii care să ridicaţi piatra?

Un alt sclav de lux, ce latră cu sârg în ograda stăpânului care l-a uns mai mare peste toţi culturnicii, n-a creat nimic până acum, dar se cufureşte prin toate ventilatoarele pe care stăpânul i le pune la dispoziţie cu generozitatea unui nabab. El cel ce îi cloceşte pe toţi, şi tot el hotărăşte cine are dreptul să iasă în faţă şi cine trebuie să stea în spatele cortinei. Tot ce depăşeşte minuscula lui statură culturală îi pute. Cât poate ingera tubul digestiv cu dublu sens al acestui individ?

Ce neam de sclav flămând trebuie să fii, dacă te pui pe lăudat, numai şi numai pentru că nababul a declarat în faţa gloatelor că te-a citit. Oricum, fii sigur că nu te-a citit. Nu te-a citit el, la fel cum nu te-au citit nici fanii tăi. Ăştia doar poartă din gură-n gură nişte laude pe care le bolborosesc atunci când vrei tu să te simţi bine.

Băgaţi de seamă la scrierile lui Alecsandri.


„Cântaţi dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi.”