Floricele pe câmpii…

ElZap




De câteva zile m-a lovit rozul.

Am dat pe Wikipedii. Vreau să ştiu dacă e vreo boală care se ia, şi care te împiedică să vezi altcum decât în roz. Nu e daltonismul, că acela se manifestă pe roşu şi verde.

Nu e nici gripa asta nouă, că dumneaei e mai complexă. Asta nouă e suină şi se pronunţă aviară. E cu grohăituri, numai dacă nu mişcă omul din urechi.

E aşa cum o vedeţi cu toţii. Adică noi o vedem alb-negru spre cenuşiu, dar când deschidem televizorul ne păleşte cu roz. Roz-bombon cu „nuanţe de cacao”. Mai ales la unele jurnaliste foto-telegenice.

Deşi toată suflarea gâfâie că e roz, eu o văd neagră.

Neagră ca în clasici. Ca în Topârceanu, de pildă.

„Neagră ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte
Cu lumină împrejur;”

După primele anunţuri televizate, ce ne vestesc ce-o să avem în noul an, aş zice că vine o epidemie. Una de icter negru. Toată lumea se face vânătă la faţă, când aude ce-o să fie. După vânăt vine tot negrul. Negru intens cu punctişoare. Punctişoare de negrişori. Negrişori care se adună pe la câte o petrecere, pentru a suge. Vorba aceluiaşi poet.

„Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin plângând, să sugă smoală; ”

Smoală? Catran? Poate asfalt. Cum dracu să sugă asfalt? Asfaltu-i acadea? O fi, dacă zic dumnealor.

Cât negru a putut să încapă în poezia lui Topârceanu? De unde ştia el tot ce-o să fie? Ce, el este Nostradamus? Cred că versetele pe care le-a pierdut acela, le-a găsit al nostru. Uite versetul care urmează.

„Resemnată, ca-n vitrină
O reclamă pentru vulg,
Şi uşoară ca un fulg
De funingine-n lumină;”

Nu se poate. N-avea cum să citească Topârceanu revista One. Cred că de la Nostradamus a aflat ceva, că ăla le ştia pe toate. Să nu dea dracului cumva o ploaie, că se duce toată vopseaua şi ne rămâne cioara vopsită, o prăpădită de cioară sadea.

Numai câmpul arată altfel. Mai reconfortant. Alb.

„Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară. ”

Cine dracu a pus-o să se oprească tocmai pe câmpul meu? Pe stâlpul meu. Nu putea să plece şi cioara asta în ţările calde? N-avea bani? Avea. Putea să plece cu tot stolul ei. Stă aşa ca proasta şi-mi ia lumina. Din cauza ei, n-am nicio perspectivă.

Mi s-a pus de roz, dar uite că a ieşit negru. Am vrut să dau pe Grigore Alexandrescu, dar m-am oprit în Topârceanu. Ca curca-n lemne. Mi-am zis să mă ocup de floricele pe câmpii, aşa cum îmi cere partidul, dar a ieşit o laie.

Ce este de fapt aia o laie? O şleahtă de ţigani. O haită. Să-mi ierte exprimarea concetăţenii mei rromi. N-aveam de gând să-i compar cu şleahta asta.

Ce dracu e în capul meu? Cum aş da-o tot acolo ajung.

UPDATE:

Cititorul nostru, stăpânul nostru.




Astă noapte n-a fost noapte
Şi-a fost jumătate moarte
C-a fost jumătate moarte!
Ş-astă noapte te-am visat, măi
Mândră că te-am sărutat
Şi m-am trezit şi-am pipăit
Dar nimica n-am găsit, măi!
Numa doru' inimii
Scris pe faţa perinii
Cu cerneala ochilor
Si cu peana genelor, măi!
Apăi dimineaţa când mă scol,
Şi văd aşternutu' gol
Mă mir, Doamne cum nu mor!
Cum nu mor de-atâta dor, măi!
Cum nu mor de-atâta dor, măi!