Avortul unei speranţe

ElZap

Habar n-am cum se face, dar de la o vreme îmi trec prin cap tot felul de amintiri ciudate, asemenea unor nori încărcaţi de ploaie, ce vin de nicăieri şi pleacă spre aiurea.

Bunăoară, de câte ori îmi aşez capul pe pernă, în anticamera mea de vise năvălesc imagini de pe vremea primelor mele clase primare. Când ajung aici, primul lucru cu care mă întâlnesc este imaginea unui băieţel, ciudat în felul lui. Despre el aş vrea acum să scriu câteva rânduri, de teamă să nu uit s-o fac înainte de a fi prea târziu.

Îmi amintesc de el, ca şi cum eu aş fi vinovat pentru destinul lui, care s-a spulberat într-o lume cenuşie, la coliziunea unor întâmplări injuste supuse legilor absurde ale aleatoriului şi ale ireductibilei sălbăticii.

Copilul ăsta era cu doar câţiva ani mai mic ca mine şi niciodată nu purta uniformă. Nu făcea acest lucru din spirit de frondă, ci pur şi simplu pentru că părinţii lui nu îşi permiteau să-i cumpere una, oricât de ieftină ar fi fost ea. Părinţii lui? Un fel de a spune, pentru că tata nu era decât o amintire, iar mama cu greu reuşea să-şi ţină la şcoală băiatul şi încă vreo doi fraţi mai mici.

Purta mereu câte o haină ponosită, probabil oferită de vreun vecin, care era ori prea largă, ori prea strâmtă, însă veşnic purtătoare a unor petice asemenea unor stigmate. E drept că nici nu se prea simţea umilit de haina pe care o purta, mai ales că nu era singurul trimis la şcoală în astfel de straie.

Ardea însă în ochii acestui băieţel o lumină ce trăda o inteligenţă ieşită din comun, dublată de o uşoară ironie, un fel de armă de apărare împotriva agresivităţii celor de-o seamă cu el, dar mai ales ale celor ce îl întreceau în vârstă, şi mai ales în răutăţi.

Dacă însă te apropiai de el, îţi vorbea cu plăcere despre galaxii, sisteme solare, supernove şi câte şi mai câte. Odată m-a surprins plăcut, când mi-a spus cu precizie care este distanţa în ani lumină până la cea mai apropiată stea de Pământ. Mulţi copii din ziua de astăzi, fără haine peticite, mă îndoiesc că ar şti măcar numele acelei stele.

Bani de cărţi nu prea se găseau pentru el. Noroc cu gratuităţile din acele vremi, acordate pentru manualele obişnuite. Manualele cred că le citea în primele zile după ce le ducea acasă, luându-mă după timpul liber, de care nu ducea lipsă niciodată. Am o vagă bănuială că până şi caietele erau primite de la persoane ce doreau să-şi păstreze anonimatul.

De citit, citea mult. Aş spune imens de mult. Era la şcoala unde învăţa, o mică bibliotecă înghesuită într-o cămăruţă minusculă şi aproape întunecoasă, la care unul dintre profesori făcea pe bibliotecarul. De regulă, aveam ca profesori tineri absolvenţi de liceu, care reuşiseră fără loc la câte o facultate aiurea-n tramvai. Ştiam noi ce-i cu aceşti tineri absolvenţi, şi nici nu prea aveam noi speranţe să învăţăm prea multă carte de la ei. Manualele erau sfinte, şi adesea erau suficiente. Ei erau un fel de paznici ce ne linişteau când era pe-aici să ne încăierăm. În rest erau băieţi cumsecade, iar fetele erau de-a dreptul apetisante. Chiar dacă nu ne învăţau carte, reuşeau să ne stârnească o aplecare spre poezie.

Când se deschidea biblioteca, câţiva dintre noi ne buluceam la uşa cămăruţei întunecoase. Lucrul ăsta se întâmpla teoretic odată pe săptămână, deşi uneori nu vedeam bibliotecara deschizându-şi uşa cu lunile.

Îmi vine în minte imaginea acelui băieţel, şi nu găsesc cu ce să compar chipul lui aşteptând să-şi primească raţia de carte. Poate doar cu chipul acelor femei cuvioase care aşteaptă în faţa altarului să primească Sfânta Cuminecătură.

De-abia când îl vedeai cum ţinea cu grijă sub braţ acele cărţi, cum le atinge cu mâna, cum le mângâie cu privirea, reuşeai să înţelegi ce înseamnă O CARTE. Curentul electric se inventase mult prea târziu pe acele meleaguri, în ciuda propagandei venite din diverse direcţii şi interese, iar sigura lui şansă de a sorbi literele cărţilor, era să folosească cât mai mult lumina Soarelui. Nici bani de gaz, nu se găseau în casa lui, ca să nu mai vorbim de ars gazul de pomană.

Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar cred că nu prea avea mult de lucru pe lângă gospodărie. Nu pentru că era un leneş peste măsură, ci pentru că… acea gospodărie era aproape lipsă, aşa că timp de citit rămânea berechet.

Durerea cea mare, una de-a dreptul sălbatică, a venit atunci când, terminând cele opt clase, copiii au început să se risipească pe la oraş, căutând fiecare o şcoală pe măsura dotării lor intelectuale şi pe măsura cunoştinţelor adunate în stupul gândirii.

Nu se inventaseră încă liceele private, şi nici facultăţile astea cu nume sonor şi fără conţinut, în care bagi bani şi scoţi diplome de-a valma cu analfabeţi.

El a mers… la o şcoală profesională, … sau de meserii, sperând să ajungă … cel mult un bun tâmplar.

Este drept că pe atunci, un copil sărac putea ajunge la o şcoală cât de cât, iar dacă nu pierdea vremea, putea chiar să o termine şi să meargă la o facultate.

Nici nu prea găseai pe-atunci multe locuri în care să-ţi pierzi vremea. Doar câte o cofetărie modestă cu câteva scaune, unul sau două cinematografe, în care îţi invitai câte o colegă şi te aşezai în ultimul rând, din motive lesne de înţeles. Şi de ea şi de tine.

Dacă însă erai sărac, de nici măcar bani de uniformă nu găseai, viitorul tău apărea sumbru, iar cântecele pionereşti nu reuşeau să şteargă lacrimile copiilor. Şcoala de meserii era a ta. Cel mult. Mai era şi meseria de tractorist, care îţi asigura totuşi accesul la bani într-un timp rezonabil. Şi amortizarea era acceptabilă.

Pe copilul acela nu l-am mai întâlnit de-atunci. S-a pierdut în lumea asta care pentru unii a fost tare nedreaptă. De-atunci mă întreb întruna, cine şi ce s-a pierdut, când zarurile sorţii au aruncat un om pe scări, ca să-şi frângă în mod sigur toate speranţele.Să fi fost oare doar acel om care a pierdut? Eu cred că nu. Cred că lumea în care trăim este mai săracă acum cu un intelectual. Poate ar fi ajuns un bun profesor, poate un inginer, poate un scriitor. Poate că un loc într-un amfiteatru nu ar fi fost ocupat de o loază, ajunsă acolo doar pentru a completa o cifră de şcolarizare.

De câte ori se vorbeşte de tineri, de speranţe, de drepturi, de ebe, de ritze, de boci, de becali, de vangheli, şi de alte animale sălbatice sau domestice, mă gândesc la acel tânăr ce o fi ajuns … doar tâmplar.

De atunci blestem neîntrerupt societatea care şi-a lepădat ca o curvă ordinară speranţele, dar şi-a adunat din rigolă avortonii şi i-a adus în amfiteatre.

Nu există o dictatură mai primejdioasă, decât dictatura imposturii.