La ai Tăi ai venit

ElZap

La ai Tăi ai venit şi ai tăi nu te-au cunoscut.

Pe ai tăi i-ai înălţat până la Luceafăr, şi ai tăi s-au lepădat de tine.

M-am uitat după apostolii Tăi, pe care i-ai călăuzit, şi nu i-am găsit nicăieri.

Atunci am auzit cocoşul cântând pentru a treia oară şi mi-am amintit cuvintele Tale.

„Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Pe Petru l-am auzit jurând că niciodată nu te va părăsi, şi acum îi văd pe toţi ai Tăi certându-se pe arginţii lepădaţi de Iscariot cel ce atârnă în ştreang.

„Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.”

Au trecut una sută douăzeci de ani de la moartea Ta, şi asupra mormântului tău se aştern noile Siberii. Nimeni, sau aproape nimeni nu-şi aminteşte de stingerea Ta, aşa cum nu şi-a amintit nici de venirea Ta în lume. Ba nu, atunci cred că şi-au amintit unii, doar atât cât să-şi ridice pana pentru a Te înjura.

„Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură; ”

Stau şi mă întreb: ce cuib de viespi ai zgândărit atât de rău, că până şi paşii tăi nu puteau fi suportaţi în timp ce tu erai încă în viaţă?

Ce îmbârligătură de vipere ai deranjat, de până şi creierul tău a fost lăsat spre a fi deliciului unei pisici?

Ce prieteni ai avut, de te-au trădat ca nişte tâlhari, lăsându-te pe mâna celui mai josnic călău, ba chiar dând o mână de ajutor acestora, atunci când era să fii prins.

Mai murdară sărutare, nici un Iudă nu putea să-ţi dea.

„În van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma
Şi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară
Demonul lumii-aceştei ­ comedia-i bizară.

Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi
Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,
Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr ­
Ce voi spuneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.”

Ce am făcut noi în aceşti una sută douăzeci de ani?

Am clădit institute ce manelizează cultura, ce o schilodesc cu o neruşinare demnă doar de hoardele barbare.

Am pictat cai verzi pe pereţi mucegăiţi, alături de inscripţii demne de ultima latrină, a ultimei crâşme.









S-au împlinit una sută douăzeci de ani de când El a trecut în Eternitate. In ETERNITATE şi nu în nefiinţă.

În nefiinţă trecem noi, cei ce călcăm nevrednic pe urmele lui. Trecem în fiecare zi şi în fiecare secundă. Aud cum ceasul nefiinţei bate sinistru clipele ei în acest ornic.

„Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.”


Aud şi pricep vorbele lui, aruncate din înalturi ca un blestem.
Sau poate ca un dispreţ?


„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”


Tăcerea asta a voastră mă sperie mai mult decât nefiinţa.