Boieri, suspendatu-m-a cucoana

ElZap

Mă pune necuratul să-mi dau şi eu cu presupusa despre o bănuită tărăşenie petrecută pe la posturile de televiziune, de când cu lupta eurozăronilor ăştia bezmetici şi aproape analfabeţi pentru a-şi face pârtie spre Brussels.

De-atunci numai belele am avut. Aşa-i dacă te legi de cine nu trebuie, când nu trebuie şi mai ale fără să te documentezi ce armată are în spate cel de care te legi.

Întâi mă bag pe blogul Tartorelui, adică taman în bârlogul ursului, sau dacă vreţi boieri dumneavoastră în gura lupului. De felul meu, nefiind din zodia salciei, şi needucat în copilărie să-mi încep discursul cu: “Săru’ mâna Coane. Nici nu ştii ce m-a bucurat să buchisesc la textul matale. Bla. Bla”, o iau pe arătură. Tartorele însă tot tartore e. Uns cu toate felurile de smoală. Aşa că trece la atac. Doar m-o face să cad în fund de frică.

La început zice că mă banează. Bun şi-aşa. Dar de ce să mă banezi, Coane, că doar n-am dat cu parul? Eu doar am zis că nu-mi place ce-ai făcut, că emisiunea matale a fost o porcărie, că interlocutoarea matale a fost pregătită de cel ce marcă banul, că pe prompter se pot citi şi întrebările pe care i le-ai dat duduii ca temă pentru acasă, că răspunsurile şi le citeşte fără punct, fără virgulă şi mai ales fără a-şi opri respiraţia.

Conu’ Tartorele, jurnalist fin, deşi cam arţăgos din fire, rămâne doar cu ameninţarea. Nu mă banează, ci doar îmi explică care ar fi procedura tehnică prin care ar putea să-mi pulverizeze într-o clipită opinia mea total nevinovată. Zice că pot să contez pe el, că va proceda discreţionar, că... Până la urmă cădem la pace. El rămâne cu ameninţarea, de care mie îmi pasă taman cum e scris cu litere mari în titlul articolului, iar eu rămân cu opinia mea, care şi în ziua de azi stă agăţată ca o tinichea de coada blogului dumnealui.

Ce te faci dacă te bagi însă pe blogul unei cucoane? Întrebare cu adevărat hamletiană.

“A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea.
Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,”

A fi cum? A fi publicat.
A nu fi cum? A nu fi publicat desigur.

Ei tocmai aici e buba. De când cu năzbâtiile lui Lotfali Zadeh, toate s-au întors cu fundu-n sus. Nici logica nu mai e ca pe vremea străbunicului. Până şi terţium non datur e doar o poveste de adormit copiii. Acum e datur, că dacă cucoana vrea, nu te lasă nici să mori, dar nici să trăieşti nu-ţi dă pace. Ea te suspendă, scriindu-ţi lângă postarea ta nevinovată un mesaj fuzzynal ce sună cam aşa: comentariul tău aşteaptă să fie aprobat.

Normal că aşteaptă, că doar n-am moştenit de la moşi-strămoşi dreptul de a umbla pe bloguri ca Vodă prin lobodă. Treaba e cât aşteaptă. Zic eu că e treabă complicată, că până ce merge după ştampilă, că până face cucoana baie, sau ce-o face, că nu-i treaba mea, că pânăăăăăă .... .

Treaba e că prea se lungeşte aşteptarea, aşa că zic să vin acasă, unde pot să-mi fac de cap, ca pe blogul meu. Stau acum şi mă întreb: de ce trebuie să stea comentariul de trei rânduri, agăţat ca şuncile la afumat pe blogul ei. Vorba Tartorelui:

ce comentariul meu în blogul ei?

Ce, blogul ei este afumătoare de comentarii?

Acum să nu mă întrebaţi şi ce nume are cucoana, că n-am chef să vă spun. Atât vă zic, că e o persoană însemnată ... nu spui ţine. Şi vă mai zic, că la întrarea ei pe blog, eşti primit cu invitaţia tradiţională: “Poftiţi, blogu-vă! Şi cârcotiţi.” Cred că mai multe amănunte nu trebuie să vă dau ca să găsiţi drumul spre blogul cu pricina. Vorba ăluia:

În al Criticii domeniu
Orice Eu se crede geniu,
Dacă-i secondat de proşti...
Alte semnalmente?
Niente !
Trebuie să-l recunoşti.

Disperat că n-am pătruns pe blogul împricinat, dau şi eu aici cu urarea cunoscută:

Cârcotir-aş şi n-am cui!
Cărcotir-aş murgului.


sau dacă vreţi:

Cârcotim-aş şi n-am cui!
Cărcotim-aş murgului.


Mai departe o ştiţi boieri dumneavoastră, cum vine. E ceva cu bate şaua.