Cu EBA-n baltă

Cu EBA-n baltă

Mulţi sunt din aceia care din când în când dau cu bâta-n baltă, însă puţini sunt cei ce o fac cu atâta măiestrie.

Nici prin cap nu-mi trece acum să asociez bâta, un instrument de altfel onorabil dacă e folosit cum trebuie, cu un nume propriu pe undeva acronimat. Nici la maeştri nu vreau să fac aluzie, chiar dacă unii ar avea tot dreptul să se gândească la ei.

Mă gândesc în primul rând la papa, omul care a ajuns la o aşa de mare încredere în forţele lui, încât îşi închipuie că nimeni nu-i poate sta în calea dorinţelor ce izvorăsc din pieptu-i de aramă.

Cu fetica asta a lui, însă a întrecut orice imaginaţie şi orice limite. Să mă explic, pentru a risipi bănuiala că aş încerca cu dinadinsul să sap la rădăcina stejarului pleşuv de la Cotroceni.

E adevărat că orice părinte îşi iubeşte copilul, chiar de-ar fi de mii de ori mai nepriceput decât alţi copii. Când însă întreci măsura, nu faci altceva decât să scoţi în evidenţă, lipsurile acestuia, expunându-l fără rost ridicolului involuntar al celor din jur. Situaţia e oarecum asemănătore cu a-l împinge pe scenă să cânte pe un copil total afon, când ştii că acolo concurează nişte tineri, care au ceva talent, chiar dacă nu geme geniul în ei.

Îmi amintesc de un învăţător, care deşi avea doi copii la şcoala unde el era dascăl şi director, nu a ridicat un singur deget pentru a-i înălţa pe cei doi deasupra altor mucoşi de seama lor. Copiii aceia chiar aveau mult talent, iar unul dintre ei este un cunoscut cântăreţ de muzică folk. Cu ei m-am jucat în ţărână ca şi cu oricare alţi copii, şi nimeni n-a încercat să-i laude, iar când au crescut ceva mai mari, nici un profesor nu le-a dat o notă mai mare decât o meritau. Nici măcar cu o zecime de punct.

Trebuie să fii iresponsabil, împingându-ţi odrasla, să facă lucruri pe care în mod evident nu le poate face, ba mai mult ieşind în public, şi încercând să-i dregi penibile greşeli gramaticale.

Toţi supuşii văd că regele e gol puşcă, şi râd dimpreună cu dregătorii lui. Dregătorii râd, că aşa-i place împăratului, iar supuşii râd de împărat şi de dregători.




Trist este că… papa le-a umilit şi pe câteva cucoane simandicoase, care oricâtă îndoială aş avea eu asupra inteligenţei lor, nu pot crede că ele n-au văzut nimic din puţinătatea priceperii în ale vorbirii a fetei lui celei mici.

Ce nu înţeleg eu, este că un Mare Maestru de Curte, s-a înhămat iute la edecul şefului, făcându-se de tot râsul, înălţând un fel de ode, cu care se grăbea s-o înveşmânteze pe bănuita prinţesă, mai ales că el trecea drept mare cunoscător în ale croitului.

Asta este. Acum de câte ori se întâlneşte Marele Maestru cu ciracii lui, cei din urmă se prefac că se uită în altă parte.

Merită preţul, Maestre?