O lume Scaevola

ElZap

Durerea a devenit ceva de domeniul trecutului. Nu ne mai doare capul. Nu ne mai doare nimic. Suntem fericiţi. Fericiţi la modul absolut. Nu simţim nimic. Suntem complet anesteziaţi.

Nu simţim nici măcar atunci când ne ţinem dreapta întinsă în focul de tabără pentru a se alege scrumul din ea. Mucius Gaius Scaevola ne-ar invidia, dacă ar mai trăi. Norocul lui că a murit.

Nenorocitul acela de roman avea măcar un ideal, fie el chiar şi criminal. El dorea să ucidă, pentru a-i scăpa pe ai lui de moarte. Porsena i-a dat drumul, şi odată cu el a dat drumul unui exemplu.

Noi? Pe Titanicul cu care ne îndreptăm aisbergul dezastrului, vinul curge în valuri. Beţia ne-a anesteziat. Televiziunile ne aruncă în urechi ştiri cu forţa unor baterii de artilerie. Unele adevărate, altele false. Nimeni, dar absolut nimeni nu este impresionat de ce spun ştirile.

Ce dacă?

Ce dacă la fiecare colţ de stradă ne pândeşte câte un nicolaiciuc? Unii sunt zdrenţăroşi, vai de mama lor. Încearcă să-şi câştige şi ei pâinea lor cea de toate zilele. Scormonesc din greu prin buzunarele călătorilor, pentru a câştiga acolo câţiva lei noi. Găsesc bine. Nu găsesc, tot bine. Şi mâine e o zi. Nimeni nu se supără dintr-atâta. Am pierdut noi o ţară. Ce mai contează câţiva leuţi.

Mai dincolo, peste gârlă, un alt de-alde ăsta, cu nume propriu, cu adresă, cu CNP, cu toate datele de identificare, stă cu burta la soare. Cine să-l bage pe el în seamă. Cică a dat şi el un tun. Aiurea. Alţii au dat o bombă termonucleară. Nimeni nu i-a întrebat de sănătate. O să-l întrebe tocmai pe el? Ăia vor să ni-l dea. Noi nu vrem să-l luăm.

Dau şi eu în boala căutatului pe Google. Caut şi găsesc, după principiu “bate şi ţi se va deschide”. Dau de ăla în doi timpi şi trei mişcări. Un fel de a spune trei, că dau din prima mişcare. Dau de el, decorat cu ordinul Steaua României. În grad de Cavaler.

Decorat de prezident. Prezidentul acela cu cioc, nu acesta cu demi-chelie. Ştiu că îmi pun toată lumea în cap, cu astfel de fraze. Ce dacă? Măcar o singură dată să fiu şi eu fericit, ştiind că am adoptat poziţia bipedă. Nu pot trăi o viaţă-ntreagă ca râmă, lăudându-mă că sunt om. Prezidentul ăla învins de structuri n-a lucrat de capul lui, ci de capul unei cucoane, care dacă nu s-ar fi destructurat guvernul lui Tăriceanu, mai că era şi-acum ministru. Corect zis ministresă. Ministerul ei? S-a dus. Alte vremuri, alte ministrese.

Mă plimb aiurea prin Bucureşti cu umila mea maşină. Nu vă spun ce marcă. Nu vreau să-i umilesc pe cei ce au terminat o facultate. Cu examene, cu emoţii, cu stat prin bibliotecă şi doar foarte rar prin crâşmă. În spatele meu o altă maşină. Se înţelege că nu e vorba de un grad de rudenie cu maşina mea. Privesc în retrovizoarea mea modestă încercând să silabisesc marca. Rolls-Royce. Simt cum îmi suflă în lunetă cu dispreţul forjei de la fierăria din satul natal, pe când eram trimis de ai mei să ascut fierul de la plug. Eu mă dau la o parte cu respectul cuvenit, şi ea trece pierzându-se undeva în spatele parcului Herăstrău.

Îmi fac drum prin Dorobanţi. Acolo, câteva tinere de o culoare şi murdărie incerte, dau din mâini asemenea fostelor semnalizatoare mecanice ce străjuiau pe vremuri calea ferată. Traducerea aproximativă a gesturilor ar fi: “domnul este poftit în parcare”. Când mă apropii mai mult, disting mai bine nuanţa murdăriei native, dar şi licărul acela de aurolac din privire, dublat de o grimasă ce ar vrea să spună: “Circulă! Nu ai maşină de parcarea mea”.

Mă uit la fătuca asta şi mă apucă mila. Stă în soare toată ziulica pentru o bucată de pâine, când alta mai blondă, n-a făcut decât să tragă linii aiurea pe asfalt şi banii îi curg gârlă.

Sătul de umblat prin oraş, ajung acasă şi dau o raită pe bloguri. Undeva pe un blog, o doamnă bine, prepară într-o retortă împrumutată de nu ştiu unde, un fel de sânge albastru, pentru cineva care n-a fost niciodată cineva, dar care tânjeşte să fie acum. Cică el este un fel de portaltoi. Acum i se face transfuzie de sânge. Artificial desigur.

Trec mai departe, privind cu milă la câtă umilinţă pot să îndure unii. M-am mai pronunţat eu cu ceva vreme în urmă asupra coctailului albastru. Tot fără rost şi atunci.

Ce rost ar mai avea comentariile?
Să nu înţelegeţi că ar fi interzise, dar în mod clar sunt fără rost.