joi, 4 iunie 2009

Contraste

Gemenii
(Fragment)
Mihai Eminescu

Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimelor rele viclenii le dau preţ.
Sămânţa roditoare se cade ca să sameni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.
Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase,
Atunci învie-într-înşii pornirea duşmănoasă,
Invidia şi ura botează-le virtuţi,
Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi,
Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,
Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,
Din patimi a mulţimii fă scară la mărire
Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.
Cu laude mângâie deşertăciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va...
Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,
Să nu te-mping-un demon a spune adevărul.
A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ,
Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi,
Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri,
Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,
Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,
Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.


Dacă

Rudyard Kipling

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te-apasă, cu vorbe care dor;
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor;

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau de-nţelept;

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e unic ţel;
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel;

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să-i ducă în ispită;
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o-nalţe unealta-ţi prea tocită;

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale,
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta;

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă, peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i,
Afară de voinţa ce le impune: spor!

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit
Sau lângă rege umbli ca lâng-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii lovit;
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare;

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şaizeci de clipite de veşnicii, mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi mai presus de toate, un OM, copilul meu!


Anti-dacă

de Kostas Varnalis

De poţi să faci pe prostul când altul te repede -
făcând-o pe deşteptul - şi c-un cuvânt nu-l cerţi;
de nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede;
de-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi;

de nu amâni o clipă un rău să-l împlineşti
şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept;
de-ţi place în iubire cu ură să izbeşti
şi totuşi iţi pui mască de sfânt şi de-nţelept;

de te târăşti ca viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul
şi numai interesul îl sui la rang de ţel;
de părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul
şi-i vinzi, fără sfială, pe amândoi la fel;

de rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite
drept adevăr, să-nşele mulţimea oarba şi
când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
tu, dându-le la dracu, poţi altele scorni;

de poţi să faci într-una dintr-un câştig, o mie
şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn;
de nu-ţi plăteşti bănuţul luat ca datorie,
dar tu să fii plătitul găseşti că-i drept şi demn;

de poţi să-ţi storci şi gândul şi inima şi nervii,
îmbătrânite-n rele, să facă rele noi
şi sub nehotărâre plecându-te ca servii,
când toţi strigă:" 'nainte!" doar tu să strigi:" 'napoi!"

dacă, stând în mulţime te-mpăunezi semeţ,
dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic
şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ,
te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic;

dacă nu pierzi momentul să faci oriunde-un rău
şi-n umbra lui te-linişti ca-n umbra unui pom,
al tău va fi Pământul cu tot prisosul său;
vei fi-ntre domni, întâiul, dar niciodată OM !

2 comentarii:

  1. Oh, ElZap!
    Poezia ca sărbătoare. OM-ul ca laitmotiv, cu tot ce înseamnă el. Şi cu tot ce nu înseamnă.
    Îţi mulţumesc pentru aceste versuri.
    Şi îţi las şi eu, mai jos, laitmotivul din „Gemenii” lui Eminescu. (Vezi, eu fac ce fac şi mă întorc la natură. :)
    Aşadar:
    „Se clatin visătorii copaci de chiparos
    Cu ramurile negre uitându-se în jos,
    Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ
    Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.”

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumoasă strofă.

    Păcat că a fost rostită de Brigbelu. Dacă ar fi rostit-o Sarmis era altceva.
    Şi Tomiris îmi dă dreptate:

    "Dar lasă-mă ­ ea strigă. ­ Ce galben eşti la faţă,
    Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.
    Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură
    Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
    Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!
    Închide-l, ah, închide-l ­ privirea ta n-o port..."

    Cred că voi continua să aduc câteva versuri, nu de alta, dar riscăm să uităm trecutul.

    RăspundețiȘtergere