Dilema lui Janus

ElZap

Când i-a văzut prima dată moaca, constructorul şi-a zis că a pus mâna pe elixirul nemuririi. Şi-a zis că a găsit cheia spre veşnică supravieţuire. Cu cocoşul e o altă poveste, că încă nu apucase să-şi rupă o coastă. Nici nu greşise prea mult. De atunci el poartă tot timpul două feţe. Taman ca Janus.

De sute de ani acestea i-au salvat capul. Odată cu capul s-a salvat pe sine.

Constructorul arată poporului o singură faţă, orice s-ar întâmpla. Pe cealaltă o ţine de rezervă, taman cum fac şopârlele când îşi lasă coada în gura duşmanului.

Din când în când poporul se supără. De regulă se supără de prea mult bine. Atunci îl ia pe constructor la palme, îi aruncă în faţă toată nemulţumirea sub formă de proiectile lichide. Constructorul schimbă placa. O rotire a căpăţânii cu 180 de grade sexagesimale îl face pe popor din nou fericit. Altă faţă, alt stăpân.

Gloata uită, luată fiind cu alte treburi. Dacă n-are alte treburi i se dau. I le dă constructorul. Ca să uite, căci... şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti. Le-a pus şi el în planurile lui.

Sunt vremuri însă când poporul e lovit de o boală numită ţinere de minte. Constructorul îşi dă seama că ar fi fost bine să-şi fi pus un cap cu trei, patru feţe. Cât mai multe, oricum.

Că dacă nu le are, s-ar putea să-şi piardă capul.

Văd că şi la Piaţă e gălăgie. Nimeni nu ştie ce vrea ea. Se pare că nu vrea nimic. Nu vrea nimic din ce i se dă.