Utecistul

ElZap



Dacă erai băiat silitor ajungeai fără doar și poate utecist. Nici nu erai obligat să faci cerere. Era suficient doar s-o semnezi. De scris trebuia să știi, că altfel nu erai primit.

De la a fi făcut și până „a fi ajuns” era o cale mai spinoasă. Nu e adevărat că toți uteciștii trebuiau să fie și măgari. Puteai fi utecist normal chiar dacă nu-ți turnai profesorii, care îți mai povesteau cum era prin Siberia fratelui de la răsărit. În ultimii ani, era suficient doar să iei note peste șapte la principalele materii. Cum a fost prin anii 50 nu discut, că nu știu. Aud însă că pe atunci trebuia să ai ureche muzicală, ba chiar să și cânți dacă organizația ți-o cerea.

Mai târziu cântatul era o chestie facultativă. Depindea de talent și de caracter. Unii au cântat, alții nu.

Dacă cântai frumos, dacă îți dădeai silința, puteai să urci. Unii au ajuns chiar membri. Nu oriunde, ci taman în Comitetul Central al UTC. Doar supleanți. Cinste lor, cinste uteciștilor. Oameni de ispravă, mai ales dacă se ocupau cu stârpirea manelelor din cultură. Se vede treaba că și de chestii de astea trebuie să se ocupe cineva.

Mai rău era pentru ei dacă se adunau nori întunecați. Atunci trebuiau să se decidă. Ori, ori. Și ca să nu se încurce, ei se așezau pe haturi. De pe haturi, poți trece oriunde, indiferent cum se apleacă corabia.

Ca să ai docomentu la o adică, tu făceai niște liste. Treceai pe ele numele tuturor. A dușmanilor poporului mai ales. Dacă o listă nu era destul de plină mai adăugai niște nume de colegi, de amici sau de rude. Acum aveai acoperire, fie că vor câștiga hoții, fie vardiștii.

Dacă izbândeau vardiștii le ieșeai în întâmpinare cu lista ălor. Dacă nu, rupeai lista și te amestecai cu gloata. Urma scapă turma!

Ajuns în turmă o luai de la capăt. Imnul putea rămâne. Se schimbau doar cuvintele.

Orice utecist are în raniță bastonul de ministru. De-acuma chiar prim, nu supleant ca pe vremuri.